Dumnezeu, văzând că bărbatul nu-i suficient de singur, i-a alăturat femeia…

Hei, mate, mai pune două degete si două cuburi de gheață în paharul ăsta, nu, nu-l schimba, sunt doar urmele buzelor mele pe el, altădată rămâneau pe sânii femeilor câteva zile, atât cât dura și iubirea, fugeam, mi-era frică, totul era o singurătate mișto asortată cu chiștoace de Camel și cu nonsubstanțialitatea răului, eram esenian de tânăr și la trup curat. Păcatul nu e o chestie juridică. Uită-te la reverendul ăla a lui Updike. Hai, mai pune-mi încă o dată în surdină nothing else matters… Da, mate, ca să-l celebrăm pe Nimeni, cel care ne ajută să presupunem că am fi Cineva, beton o spune nadaistul ăla cu miros de heroină… Și să ne amintim că „mâinile ajungeau mai adesea la sâni decât la cărți” nu e o chestie scăpată de un golan de clasa a doișpea în veceul școlii, ci o confesiune de Evul Mediu a unui teolog filozof. Într-o scrisoare din, poate, una din cele mai frumoase iubiri ale lumii… Credeam că pot să-mi șăruiesc sufletul, ceva ca-n Casablanca, play it, Sam, play as time goes by... Mi-e teamă că e de-abia începutul sfârșitului lumii ăsteia frumoase, lume în care puteam greși fără sabie și iubi fără ceas. O lume fără reguli, în care era permis să întârzii chiar la propria-ți moarte. „Interzis nostalgia” va fi peste tot, în tramvaie, parcuri sau baruri. Da, mate, totul e în paragină, până și cerul a devenit o cantină socială unde toți proscrișii pot veni cu un sufertaș murdar să-și ia porția zilnică de haleală. Viața e anostă, nu mai inventează nimic, împrumută din cărți și filme câte o chestie. Nimeni n-a mai ieșit din mulțime să calce pe ape. Mi-e scârbă, mate, până și ritualul sinuciderii va deveni o chestie banală în conferințele cu pierderea biodiversității.