Nepenthe roz iubirea ta

Eram ,sunt, acel cal alb neimblanzit ce sărută noptea luna în bălți, simplu luceafăr fără de cer. Obosit de-atâta trăit îmi mutam sufletul din loc în loc căutându-te. Fiul crinului și-al ploii de toamnă, ram gol și stingher, răstignit la o cruce de drumuri printre roșii măceși. Aduceam lumii căderile frunzelor galbene pe targa dorului meu, îmi așteptam moartea și-apoi învierea sau pe Iuda să mă vândă altui stăpân... Și-ai venit tu , împrimăvărare timpurie peste campuri pustii Am fost două picături ce s-opresc pe-o floare de piersic, ne-am privit mirați în suflete și ne-am îmbătat roz. Sunt orb fără tine-nainte-mi , cu ochi umezi te-aș privi, cu fiecare lacrimă puțin mai curat,Inima mea-și adună iubirea într-o baltă albastră, ocean fără liman sub cerul tău galben, pentru tine mă vărs. oraș proaspăt plouat pe-nserat. Pe buze mi se usucă un sfielnic sărut ce-ar vrea să-ți pună lanțuri pe după gât. Oare... întregi ne-am iubi mai puțin?