Ionel Ciobanu

Las vântul să mă pătrundă. Las ploaia să mă spele. Las pașii călători pe alee, și privesc corola copacilor deschisă în arcade. Pășesc, cu lacrimile ploii pe fată. Undeva... pe alee, stă visul

A venit toamna, Gândurile mele cad pe pământ, A venit vântul Să mi le răsfoaie, Să-mi lase gândul dezvelit. A venit toamna Să-mi dezvelească copacii Eu... Mă-nvelesc doar cu gânduri.

A fost un început, ce conținea în el... sfârșitul Principiul feminin, fecund, mister Lumina, energie, efemer... Căci nu există Mitul Există Infinitul... mereu un 2 în noi În spațiul dintre

Doua mâini albe așezate sfios, Cuprind nesfârșitul. Eu... Știu ca e mama. Două clipe contopite duc spre plus infinit, O lacrimă caldă scaldă un chip. Așez mâinile mele sfioase Pe genunchii

Am ales pentru azi, culoarea speranței, verdele crud, asemeni colțului ierbii! Privesc răsăritul, berzele s-au întors, pe la cuiburi. Ascult vântul, ce jucăuș îmi trimite petale de flori și

Câtă dreptate ai, Doamne!, \"Iubesc iubirea\" și-am invătat s-o găsesc, în fiecare clipă... în fiecare cuvânt... în fiecare gest. E ca un drog cu care mă hrănesc, e puterea ce mișcă întreg

Ești esență Ce-mi descopera lumea. Ești miezul lucrurilor din jur, Ești cel ce dă lucrurilor un nume. Eu... Mă pierd, Rătăcind printre forme. Ce suntem noi? Miezul și forma

Deși nimic nu e întâmplător, un plus și-un minus e în fiecare. Inceritudini, cioburi de-ntâmplare, pe mantie de prinț sau cerșetor. Mă pui s-aleg, mereu, să oscilez, debusolat de risc

Te-ncep Ca pe fructul oprit. Eternul eu... Eternul tu, Niciodată noi... Pași făcuți lin pe mătase, Arome lăsate în urmă, Locuri din care-mi zâmbești, Rame atârnate fără de

Privește, privește mâinile albe, spaima lor de umedul înnec, sau poate zbor peste abisul sec. Mâini visând, tangent, echilibrat conturul trupului, atât de agitat, mâinile tale, mâinile

În fiecare clipă, contiuu... se rupe din mine ceva, ...vechiul eu... Acum... chiar acum mă desfac în două jumătăți... una la mine, alta la tine... Mor încet, cu lumina de început a Lunii!

Mă înveșmânți cu matasea macilor, Să mă simt lan Adiat sub palmele tale. Purpură fluturând Îmbracând cerul cu mari fluturi roșii. Mătasea foșnind ușor sub picior Înfășurată pe trăirile

Asemeni ulmilor, mă-ndoi, când toți s-așteaptă să mă frâng... Foșnet ușor, răvășit. Ploaie și vânt șuierat, trec prin falangele mele răsfirate, ca lamele unei lere, transformate în

Pasii m-au dus pe-o poteca, Undeva in trecut...traind azi lucruri visate ieri... Eram fericita, Imi crescusera aripi, Puteam sa si zbor, Din nou inspre noi doi. Dar privindu-mi picioarele

M-aș ascunde, In sâmburi... Dac-aș putea! Aș otrăvi Tot răul din lume, Ce m-atinge, Ce mă cuprinde! M-aș ascunde în sâmburi, Dac-as putea... Să păstrez Dragostea mea!

Am întins mâinile și tu m-ai descătușat! Ce-aș putea să mai vreau? Acum, pot să mă rotesc singură, pot cuprinde lumea în brațele mele, pot zâmbi, pot chiar să și râd și nimeni, nu-mi mai

Vreau, să desenez pe nisip, cu degetul mare de la picior, un cerc. Încep să trasez, dar nu pot închide cercul... Poate arcul meu trasat nu-i egal. Jumătăți

Mă-ndemni să îmbrățișez lumea așa cum e ea, să privesc răsăritul născut din mare, să calc poteca de munte, cu pași fermi și egali. Să mă prind în jocuri de copil, chicotind iubind fiecare

În fiecare clipă renasc în privirile tale, în clipa următoare... mor. Sunt o efemeridă, prinsă, în vechiul sau în noul lampadar!