ion untaru

Aveam în piept două confuze Și răni de spadă mai adânci Și pe sub foc treceam pe brânci Iar sângele-mi fierbea-n ventuze Veneam așa cum vii în vis Trimis de cine știe unde Când soarta nu te

luni dimineața pe vila primarului, o cioară suspectă ceasul defect timpul s-a oprit în loc: lipsă un șurub seara la birt așa puțini clienți și vorbesc toți odată Borsec:

Mi se pare noaptea dacă plouă În somn, că cineva mă strigă Și că alerg după-o verigă, Liantul dintre opt și nouă; Și-atunci întregul univers Îl simt în tâmplă ca un ornic Și lucru-mi este

E plină lumea de escroci Și nu mai sunt locuri vacante Nu-l mai citește nimeni pe Dante Pedanteria e pentru boboci Eu nu mai poc, tu nu mai poci Cântă măturătorii: allegro andante Primarul

Lumina se scurge tăcută Grădina prin arborii goi Amiaza din noi amândoi Într-o altă grădină se mută Rămân amintirile vagi Misterul din ghem se deșiră În ziua când moare o liră Suspinul pe

Ca-ntre olteni Am oferit o carte-n dar Atâta: pentru-un chil de țuică Și-mi păru rău. Și nu știu că Ne păcălirăm în zadar! Auto-critică Când m-apuc să beau, sunt un «viteaz» Din

Ziarele de dimineață se distribuiau gratuit, Copiii nu mai voiau să învețe, Peste tot numai războaie și greve Adevărul are întotdeauna două fețe Soțul tău te părăsise Tu voiai să te

De la fereastra mea văd sufletele tuturor trecătorilor Locuiesc într-o lacrimă suspendată

neputința fiecărei zile m-a legat de mâini și de picioare iar soarta m-a condamnat la exil în mijlocul oamenilor seara mă culc cu gândul la cocori iar noaptea mă visez zburând copilul

atâtea toamne desfrunzite cu iz de ploi și mucegai nopțile ca un buhai trec prin nevăzute site și ne lăsm ades furați de torente și cascade plânsul apelor la vad, e o aventură să-l

Eu sunt acela care cântă O datorie de Poet Tributul unui zbor ascet Pierdut cu fiecare trântă Iar salturile înspăimântă O viziune de cadet Pe care poate un profet O vede cu aripa

Șterge, șterge oglinda până devii transparent Aleargă, aleargă până îți pierzi greutatea și începi să zbori Sus, tot mai sus până dai de Dumnezeu!

îmbracă din nou chipul suferinței și trece prin lume întrebând din priviri aproape nimeni nu o ia în seamă ajunge noaptea acasă plângând pentru lume plângând pentru ea poezia

chemat cu surle și tobe să omori oameni străini care nu ți-au făcut nici un rău, să le otrăvești fântânile, să le arzi gospodăriile într-un război care nu era al tău iar la sfârșit ți-au

Oamenii sunt din ce în ce mai grăbiți, merg pe stradă dând din mâini și vorbind singuri, viața ajunge de nesuportat și mulți dintre ei se sinucid în jurul nostru mizeria este din

nu clachează cine calcă la răspântii papagali e muzeul plin de gali, mutul se ținea de falcă nu de falcă, ci defalcă să salveze colivia că ne pradă hoții via cu căruțele și-o calcă nu de

Sub același așternut Cu aceleași gânduri vechi Îmi trec orele perechi Depănate în acut Câte curse pentru mâine La ce ușă să mai bat Că-s

Stimată doamnă, pic de somn Și veștile mă întristează Că vine iar același domn Și-mi bate-n ușă la amiază Lăsați-mi draperia trasă Și storurile fără fantă Că vin tristeți care m-apasă Cu

- Conștiința reflectă chipul lui Dumnezeu, în timp ce oglinda reflectă chipul omului - Spiritul malefic al lumii e din ce în ce mai zgomotos ca omul să nu mai aibă timp să se gândească și la