Ion Diviza

Visând o-ngemănare de silabe, Un cimpanzeu căzut (din pom) pe gânduri S-a ridicat poet în două labe Să scrie pe tulpină patru rânduri.

Precum Pascal, cuprins de încântare, Am constatat în preajma ei orbește: Femeia e o trestie-gânditoare. ...Dar ce păcat că ea mai și vorbește.

O haină mai divină Cine-ar putea concepe: Piciorul se termină, Iar fusta nici nu-ncepe.

Copii sărmani, lihniții foamei, Nu prea se țin de fusta mamei Și chiar de unii îndrăznesc, Ori n-o ajung, ori n-o găsesc.

Când parlamentul e plecat Și sala-i goală, spațioasă, Îl vezi pe spicher întristat De parcă nu i-s boii-acasă.

Iar când efortu-ndelungat Vigoarea i-o secătui Îi spuse Eva: - Ce păcat Că nu mai poți păcătui!

Soldați-n paturi, la cazarmă, Sunt toți cu mâinile pe armă, Doar colonelul doarme tun. ...De arma lui nici nu mai spun!

Zbierând, mioarele din turmă Bezmetice pe șesuri trec; Dă, Doamne, mintea de pe urmă În capul primului berbec!

Trăit-au fericiți, în armonie Pân\' demonul veni și-i ispiti Pe unii cu plăcerea de a scrie, Pe alții cu tortura de-ai citi.

Fericire conjugală Am o femeie-ncântătoare – Frumoasă, dulce, iubitoare… De-aceea mă tot rog la zei Să nu ne afle soțul ei. Þăranul moldovean și colectivizarea forțată Cu pantalonii