Ion Corbu

Poem superb în ansamblu.
Semnalez câteva dintre imaginile reușite, proaspete, originale:\"Azi dimineață m-am trezit...( ) se înserase deja\", \"Sunt condamnat la noapte\", \"noaptea e tarif redus la singurătate\", \"Literele își întorc spatele una alteia /
mormăie câte ceva \", \"Iarna s-a rătăcit prin oraș...\", \"noaptea,
am trimis-o după țigări,\". Toate denotă ceva, spun ceea ce este de spus fără să cadă în clișeu , loc comun, banal.

Netreușite:\"palma la cearceaf\" expresie argotică, nepoetică. Face trimitere, sper involuntară, la un gest cu conotație de \"substitut\". Apoi, \"ta\" versul trei, \"tăi\" (18), \"tale\" (23)prea personale și banale cu statut de text de muzică ușoară de slabă calitate. Las-o. Dacă este sensibilă și inteligentă va pricepe, dacă nu cu atât mai bine pentru...poem. Tu decizi evident. Sfatul meu ar fi să le scoți și să recitești poemul, gândindu-te și la ea dar mai întâi la poem. Doar pe el l-ai pus pe topic în fond, nu-i așa ?

Ion Corbu Movileanu.

\"Nu brublem\" este dreptul tău în calitate de autor să decizi dacă îți publici experiențele proprii cu valoare personalaă sau vrei să depășești aceasta condiție făcându-le poeme cu valoare literară.
Citește peste o lună sau două poemul de mai sus când te vei fi eliberat,poate, de reacțiile emoționale firești și gândește apoi că, aici pe forum, poți eventual justifica, da replici etc. După aceea vezi dacă îți mai menții poziția. Un text publicat în volum, sper că îți dorești acest lucru, ajunge la cititor, pe care nu-l mai poți influenta. Și ce altceva își dorește un autor decât citiori ? Care să știi că judecă.
Cuvintele \"lest\" pe cate eu ți le-am semnalat cu toată sinceritatea sunt lucruri comune, plate, care nu mai spun nimic. Tote ziarele sunt pline de \"lupte surde\", \"ochi, căprii, negri, verzi, etc. nimic nou nu aduce \"pământii\" în afara experienței particulare de care nu te poți detașa. Dacă vei aborda ca un criteriu de valoare păreri de tip \"yesmeni\" or propriile \"senzații\" blocajul, plafonare sunt gata.
Cuvintele \"lest\" sunt și rămân lest pentru că acesta este adevărul, nu pentru că eu cred \"cum cred unii\" remarci tu undeva cu fină ironie deși acești \"unii\" sunt eu care mi-am asumat responsabilitatea punerii lor în evidență.

Prim plan cu secțiune și epură

Dacă relația „Dumnezeu - Om” este prezumată, cel puțin , relația „Om- Dumnezeu” este certă și de cele mai multe ori „crearea inversă” actului biblic genesiac ne relevă un Dumnezeu multiguu. Pare că avem de-a face cu o „clonare” a lui Dumnezeu după chipul și asemănarea fiecărui trăitor- gânditor, astfel încât acest Dumnezeu cu multe sosii, un Dumnezeu „artificial”, creație a minților umane solitare, locuiește în fiecare dintre noi.
M-a incitat la această, nu prea ortodoxă, meditație ultima strofă a poemului scris de către „opaque” pseudonim antinomic aproape, capacității sale investigatorii, capacitate aidoma unui modern echipament pentru RMN. Probabil, deși faptul în sine nu are nici o relevanță aici, acest pseudonim a fost ales ca manifestare a unui spirit de autofrondă.
Spun antinomic, deoarece numai „opac” ( în traducere ) nu poate fi un spirit la care se poate manifesta o asemenea capacitate de „tomografiere” care pune în evidență până și „transcedentalul”. Este adevărat acest „transcendental” propus pare unul artificial, deoarece este greu de închipuit că printre preocupările unui Dumnezeu „”natural” să se afle grija de a-ti primi „horoscopul prin mail”. Acest „Dumnezeu” căruia tu îi „zâmbești pe chat” este un moșulică bine situat în sondaje și, putem presupune, fericit de mersul afacerilor în post (evident post de la „ a posti” ) Să avem oare de-a face cu o încercare de „umanizare” sau „demitizare” ori chiar „demontare” a conceptului de „Dumnezeu” ? Poemul nu este revelator pentru astfel de supoziții. Poate o lectură mai extinsă a creațiilor poetului ar putea da ceva „informații” în acest sens. Până atunci, coroborând „înțelegerea” noastră cu primul vers al poemului în care „îngerul” obligă pe cineva, posibil ca acest cineva să fie autorul, să mănânce „ această carte” putem să ne imaginăm că autorul face trimitere la „zeitățile” de tip lumesc, acelea care hotărăsc, prin varii metode, destinele muritorilor de rând, obligați la o viață repetitiv –anodină, mizeră și plină de compromisuri și artificial, admirabil surprinsă de autor în poem. Amintim spre exemplificare câteva astfel de situații: urcatul scărilor fără să faci un pas, cruciulița fosforescentă , Arborele vieții –srl SFINTIT, mestecatul în silă al orbitului, bonul fiscal, zâmbetul frigid ca expresii ale anodinului și artificialului. Prigonirea săracilor, muritul de foame, „munca” prin tramvaie și starea de miros insuportabil pot reprezenta imagini ca expresie a mizeriei de diverse forme. Compromisul și artificialul sunt de asemenea surprinse prin imagini forță sugerate de „numărul amantei”, „costumele armani” purtate de yoghini, „portiera” spre nirvana , admirabila plasare în derizoriu a unor manifestări de tip inițiatic, ca să nu mai vorbim de impenetrabilele poziții de sex virtual. Toate acestea dau măsura unei existențe alienate faă2 de, poate, Dumnezeul autentic.
Avem așadar în față un poem care ne prezintă în prim plan „o secțiune desfășurată” prin ceea ce am putea numi „existența umană la început de mileniu trei”. Secțiunea ne relevă, asemenea unui clișeu tomografic „tumorile existențiale” de care suferim.
Este ca un semnal de alarma pe care poetul, cu mijloacele de care dispune îl trage. El și-a făcut datoria. De acum încolo alții ar trebui să intervină.
Aceasta ar putea fi, după mine semnificația profundă a poemului.

Ion Corbu Movileanu

PS: Am scris acest comentariu ca un exercițiu de lectură. El nu este contra cuiva sau pentru cineva. El nu are pretenția „decriptării” unui mesaj fără echivoc. El este rezultatul „reflectării” conținutului poematic în spațiul meu cultural existențial subiectiv. Analogizând un pic pot afirma ca poezia este ca un dans în care atât autorul cât și lectorul trebuie să facă pași. Aceștia au fost pașii mei de răspuns la pașii provocatori ai autorului.

Oare de ce prezența lui Dumnezeu este tot mai rară -\"foșnește tot mai rar\" cum excepțional spui tu-în clopotnița Bisericii tale ? Poate fiindcă a coborît printre noi ori pentru că s-a supărat pe noi! Cine știe ?
Ori poate Biserca ta, dintre dealurile îngenunchiate de \"ploi-suferințe purificatoare\", este un templu al cuvintelor în care trosnetul tău, asemeni trosnetului căpriorilor, ne vorbește de prea multa ta povară ?
Ne-ai dat teme de meditație.
În fond cred că acesta este și rostul poeziei.

Ion Corbu Movileanu

Același canibal, acum ne spune
Privind la autor și epigramă
Că-s de valoare, ce mai, o minune
Serviți cu-n vinișor la...cramă.

Movileanu

Erata:

În postarea :

Nume: Movileanu Email: Data: Saturday April 05th, 2003 01:47 PM
Răspuns pentru SILVIA

În loc de \"Răspuns pentru SILVIA\" se va citi \"Răspuns pentru SILVA\". De asemenea unde apare in text Silvia se va citi Silva.

Această eroare s-a produs exclusiv din vina mea - Ion Corbu Movileanu\"

Răspuns pentru SILVIA

1.Fondul problemei:
În comentariul făcut și care a avut ca obiect poemul „Prin..” autor „nu brublem” mi-am exprimat sincer și cât am fost eu de comprehensiv, părerea despre textul menționat iar pentru rigoarea unor posibile „conversații” pe această temă am inserat paragraful de mai jos:

„Evident există subiectivitate în ceea ce spun, pot greși, nimeni nu este scutit de greșeală însă aduceți-mi ca argument fie și propria dumneavoastră subiectivitate că versurile se prezentau mai bine în faza inițială decât acum și sunt gata să renunț.”

Regret Silvia că ai ocolit fondul problemei. Te aștept cu o poziție clară, asumată responsabil și fără echivoc și mai ales elaborată într-un moment în care forma fizică să nu poată fi invocată drept posibilă scuză ulterioară.


2. Altele
2.1. De ce am postat comentariul de două ori ?
Numai din considerente ergonomico-funcționale generate probabil de întâmplare, întâmplare care până la urmă mi-a oferit o soluție care mi se pare fericită.
Am făcut postarea imediat la rubrica păreri. Cum am constatat că nu a apărut, am postat textul și la fișierul meu, soluție pe care o voi adopta și în continuare pentru că îmi permite o gestionare ergonomică a postărilor mele relevante. Știu totdeauna unde le găsesc.

2.2. Cât privește „replica” ea se constituie într-un „argumentum ad hominem”.
Ce relevanță are pentru economia comentariului dacă sunt ciung sau nu, dacă folosesc un ton didactic sau familial ori poate familiar, că port ochelari sau nu, că am un stil prolix sau nu, etc ? Și acestea pot constitui subiecte de « conversație » dar la alte teme. Fondul problemei erau ideile exprimate de mine care, după cum s-a văzut, nu am pretenția că sunt irefutabile.
În rest ce pot să răspund unei acuzații nesusținute de inoerență ? Repun textul incriminat și care a făcut obiectul gravei acuzații :

„ Astfel imagini frumoase, originale, de fapt în aceasta se află miracolul poeziei, în originalitatea creatoare care poate surprinde un lector având „ceva de acasă” - parca Degas spunea ca dacă un tablou cade în capul cuiva și sună a gol nu întotdeauna de vină este tabloul – spuneam deci că imaginile frumoase originale pot eșua în fața lectorului din cauza clișeelor nesesizate de autor, în febra creației și deci neeliminate.\"

Te rog fă-mi demonstrația incoerenței. Bufon (oare cu doi „f” -regret nu-mi mai amintesc - ) spunea „ca omul este stilul”. Acesta este stilul meu de argumentație. Decât să pierd idei prefer să „pierd” - un fel de a spune- în planul topicii, al stilului (ca și în fraza acesta, care, te asigur, este coerentă ). Și chiar de aș fi agramat tot aș fi avut dreptul la o opinie astfel încât pledoaria ta „pro domo” pentru mine, nu are valoare textuală. Poate contextuală. Nu contextul a făcut însă obiectul comentariului meu.
Restul replicii este bazat pe o premisă falsă și anume aceea că eu înțeleg prin „clișeu”, „stil” diferențele fiind obligatoriu a fi însușite mult , mult mai devreme.
Evident că replica nu este salvată de „argumentul de autoritate” invocat prin citarea copioasă și ușor disproporționată în raport cu substanța textului replicii.

2.3. Dacă, mutatis mutandis, mi-aș propune o replică empatică aș putea să tratez ca incoerență reală textul următor pe care tu l-ai scris:

„Referitor la sustinerile tale cu privire la poemul lui nu brublem, nu voi face o contra-analiza a acestuia, asa cum ar fi de asteptat. nu de alta, dar aceasta si-ar avea locul in subsolul textului lui Andrei si nu in cel al textului tau.”

Vorbești de poemul lui „nu brublem” apoi fără nici o precizare, nici contextul replicii nu dă vreun detaliu, spui că …. „și-ar avea locul în subsolul textului lui Andrei” ??? . Textul acesta se află pe un spațiu public. Poate fi citit de oricine accesează topicul. De unde să știe că de fapt „nu brublem” este pseudonimul lui „Andrei” ? Nu era mai coerent daca erai consecventă și foloseai ori „nu brublem” ori „Andrei” în aceeași frază ? Sau chiar pierzând la capitolul stil făceai o paranteză sau chiar un anacolut, poate scuzabil, dacă fraza ar fi câștigat în precizie.
Pe de altă parte spui că „nu voi face o contra-analiza a acestuia, așa cum ar fi de așteptat.”. De ce contra- analiză? De ce de așteptat ? În ce context ? Nu crezi că este mai ușor acuzabilă de inoerență fraza ta decât a mea ?

Altă mostră de inoerență : spui : « dupa o noapte nedormita trebuie sa te multumesti doar cu asta)-te referi la traducerea din Borges. De ce aș fi obligat la un asemenea compromis ? Care să fie coerența textuală sau chiar contextuală a acestei afirmații ?

Dacă în plus aș dori să fiu și acribic aș mai remarca doar „Am a-ti punctez ….”
Dacă aș fi rău aș mai adăuga. Mă opresc însă aici cu o remarcă de tip statistic : în replica ta de 729 de cuvinte, 1276 caractere, fără spații, reprezintă text citat, dintr-un total de 3705 caractere, fără spații, adică mai mult de 34,43 %. Nu ți se pare cam mult ?
Invitația mea de a trage în pianist a fost și rămâne sinceră. Tu din păcate ai încercat să „tragi” cu un bumerang care nelovindu-și ținta…..
2.4. Prezint anticipat scuze atât Silviei cât și altor eventuali cititori pentru o oarecare „lipsă de cavalerism”. Puteam să mă fac a nu fi văzut.

2.5. Nu mă dau în lături de la nici un fel de polemică.

2.6. Ai utilizat în text cuvântul \"ergonomic\"... absolut întâmplător ?

Movileanu pe post de pianist de serviciu.

Un poem care ar putea fi bun
Marea si de multe ori de netrecut capcana a poeziei este clișeul. Aproape că, în afara ignoranței nu cunosc mai mare dușman al versului decât clișeul.
Avem în față un poem a cărei construcție este interesantă și ar putea fi un bun poem dacă nu ar fi parazitat, conștient sau nu de câteva clișee. Astfel imagini frumoase, originale, de fapt în aceasta se află miracolul poeziei, în originalitatea creatoare care poate surprinde un lector având „ceva de acasă” - parca Degas spunea ca dacă un tablou cade în capul cuiva ăi sună a gol nu întotdeauna de vină este tabloul – spuneam deci că imaginile frumoase originale pot eșua în fața lectorului din cauza clișeelor nesesizate de autor, în febra creației și deci neeliminate.
Să exemplificăm. Poemul începe cu versurile: „Uneori / privesc prin ochii tăi” imagine frumoasă și originală. Clișeul comun „privesc în subliniez în ochii tăi” a fost spre binele poemului evitat. Iată însă că acestă imagine de început promițător este practic distrusă de ceea ce eu numesc „lest poetic” și anume explicația, determinarea de tip explicativ inutil și anume clișeul „pământii”. Cunoaștem expresii ca „avea o față pământie” , „s-a făcut pământiu” „privirea pământie” și altele, intrate de mult în uzul comun. Evident, teoretic, nici un cuvânt în principiu nu poate fi „mort poetic” atâta doar că se impune un context valorizator în care noul, creația, surprinzătorul, conotația, subiacența, etc. sa poată pune în valoare cuvântul respectiv. Nu este cazul pentru „pământii” în situația de mai sus. Poate ca act particular-comunicațional să fie adevărat ce ne spune autorul. Dar acesta nu intră în categoria „poem”. Ruperea de particular și transcenderea în vers este, telologic vorbind, misiunea ăi scopul „insondabilului laborator” care este poetul. Știu, cunosc senzația, este greu să „rupi” din tine, din adevărul tău dar dacă nu ai forța și luciditatea să o faci riști să pierzi esențialul, adică poezia. Ce frumos ar fi fost dacă poetul s-ar ar fi rezumat la versurile care reprezintă „materialul Domniei sale, din care am eliminat două cuvinte lest, „pământii” și „de” care parazitează textul până la a distruge efectul poetic.. Să le recitim în noua formă:

„ Uneori
privesc prin ochii tăi
și îți sorb tristețile
fără să știi,
ce par
atât de departe...”
Fără explicațiile terne ăi determinarea strict personală pe care cuvintele „lest” o induceau versurile capătă altă anvergură, lasă o anumită inefabilitate să plutească asupra lor ăi devin cu adevărat poetice. Evident există subiectivitate în ceea ce spun, pot greși, nimeni nu este scutit de greșeală însă aduceți-mi ca argument fie și propria dumneavoastră subiectivitate că versurile se prezentau mai bine în faza inițială decât acum și sunt gata să renunț.
În partea a doua avem de asemenea de-a face cu un clișeu. Nu mai reiau demonstrația, la cerere o pot face, mă mărginesc numai să spun că aici cuvântul lest este „surdă” pe care bisturiul poetic auctorial nu a avut curajul să-l atingă spre neșansa poemului. Să recitim și aceste versuri în noua formă:

„Alteori
mă ascund sub pleoapa ta stângă
și pornesc o luptă
cu reclamele luminoase...”

Fără nefericitul cuvânt sintagmele „ mă ascund sub pleoapa ta stângă” și „lupta cu reclamele luminoase” sunt parcă eliberate, parcă lăsate să zboare. Totul este frumos, poetic, chiar dacă, pentru neavizati „reclamele luminoase” ar putea să para neadecvat.
Pentru partea a treia a poemului mă rezum numai la a-l cita în forma poetică după ce bisturiul critic și-a făcut datoria.
Astfel vă propun spre lectură poemul în forma sa esențială după mica intervenție chirurgicală:

„Uneori
privesc prin ochii tăi
și îți sorb tristețile
fără să știi,
ce par
atât de departe...

Alteori
mă ascund sub pleoapa ta stângă
și pornesc o luptă
cu reclamele luminoase...

De fapt, voiam doar să te rog
să ții ochii
deschiși
când mă săruți
cu sufletul...”

Ce ziceți, nu poate fi un poem valoros ? Citiți și comparați ! Dacă mă înșel trageți cu sete în pianist.

Ion Corbu Movileanu

Răspuns amical dojenii pe care ne-a făcut-o Epigramist, că nu prea îl mai citim explicându-ne că nu este contor de gaz.

De vina ca te-am ignorat
Contorul e , dar nu-i de gaz
Ci-i unul de tine uitat:
Contorul nostru pentru…haz.

Movileanu

Poemul ca spațiu public poate reprezenta un fel de loc geometric al aspirațiilor lectorilor incitați de \"mecanismul\" cuvintelor și intențiilor general comunicaționale al autorului.
Atunci când particularul se insinuează, conștient sau nu, în text avem de-a face mai mult cu un act aproape \"epistolar\" de transmitere a informațiilor. Pe măsură ce \"particularul\" efemer \"iese\" din text, valoarea general comunicațională a poemului crește. Avem de-a face cu o trnscendere a textului din spațiul contingent în sfera esteticului de natura spirituală cu implicații etice, pentru care \"perenitatea\" devine caracteristica prevalentă. Abia acum se poate face extrapolarea generică a \"mesajului esență\" purificat în lupta pe care autorul o dă cu sine însuși. Asemeni sculptorului în lemn, valoarea \"sculptată\" a poemului este dată de cantitatea de \"lemn - cuvânt\", în cazul poemului, îndepărtată pentru obținerea \"esenței sculpturale\", în fond \"statuia-poem\", ca rezultat al trudei auctoriale.
\"Sângele ce-ți vinde EXISTENTA\" este un model de expresie, aș putea spune in nuce, a ceea ce poate însemna dichotomia mesajului poetic. Putem astfel tranzitiviza până la recompunere imaginea \"sângele\" obținând posibil, pe de o parte \"propria-ți persoană\" iar pe da alta \"persoana altuia\" eventual din mediul proxim știut fiind că originea marilor trădări \"vânzări\" cum ar spune autoarea, aici își au originea. Afirmația se susține fie și dacă facem trimitere la cea mai celebră \"vânzare\" istorică, al cărei preț au fost cei treizeci de arginți. Revelația aproape cristică a autoarei, \"văzusem limpede\" ( și Crist \"văzuse\" adică știa că va fi trădat) si in acest caz, ca și în cazul celebru la care am făcut trimitere, este pusă în situația imposibilității acționalului: \"nu mai puteam cunoaște\", în cazul poemului, \"împlinirea legii\" în situația biblică. Subsecvent acestor versuri- prolegomene, se înscrie apoi, firesc construcția poemului prezentându-ni-se pas cu pas într-un crescendo ravelian \"epicul poematic \",care, considerăm noi, nu mai prezintă dificultăți de receptare. Finalul se înscrie în paradigma camilpetresciană , \"câtă luciditate atâta dramă\" .\"Cat de trist (personal aș fi preferat \"dureros\") este / Sa fii partener spiritual / exclamă, apoftegmatic autoarea, unei asemenea descoperiri \" ca expresie puternică a lucidității și forței date de revelație.
Pe lângă cele de mai sus putem menționa frumusețea unor sintagme poetice dintre care amintim \"Indurate setos\", și \" animal lichid\" după știința mea absolut originale (sic!).
Iată așadar un poem al dramatismului cunoașterii, în acest caz o cunoaștere a maleficului endogen sau exogen subiectului, oricum clarificator-purificatoare.

Ion Corbu Movileanu

Poemul ca sublimant existențial sau exercițiu de lectură

Ilogicul existențial poate fi explicat doar prin logica antilogică a poeziei.
Într-unul dintre catrenele sale celebre, Omar Khayam spunea: \" ...si nimeni nu-i să-mi spună ascunsul tâlc al spumii / ce rost avu venirea si-acum ce sens plecarea ?\"
Daca rostul existentei ar fi doar crearea de amintiri, ei bine, nu pot exista amintiri mai frumoase si mai firave decât poemele care sublimează in criptogrma lor, amalgamarea sinergetică a cuvintelor.
Ani, zile ori luni de neputințe si noncomunicare își găsesc expresia sintetica intr-o , as putea spune, secunda de cuvânt. Un dramatism de o mare forță și sensibilitate, abia sugerat, insa decelabil de loc parcimonios, întâlnim în versurile \"deși nu suntem împreună / te simt respirând la hotar\".
Explicitarea, \"deși nu suntem împreună\" care pe fond poate circumstanția, chiar si o comuniune de idei si sentimente, este perceputa la adevărata intensitate dramatica imediat ce lecturăm versul următor: \"te simt respirând la hotar\" în care apare \"te\"-ul personalizant care ne amintește, in logica existențiala curentă, de elementul complementar. De multe ori asumarea acestei complementarități este, ca expresie, neacceptabil de dureroasa. Însa \"respirând\"-ul care ne releva complementarul în propria sa viata, este pe deplin lămurit poetic, prin ilustrativul \"la hotar\", știut fiind ca, dintotdeauna, hotarul, mai mult decât să sugereze demarcație, exprimă separare cu o anumită conotație de ostilitate in cele mai multe situații.
Astfel se lămurește sugerativ \"mirarea\" care ,cum spune autoarea, \"mă prinde de mână\", fapt ce ne lasă a înțelege că evenimentul trăit este în plină desfășurare și ca atare, subiecții implicați trăiesc destul de intens noul lor statut ontologic. Această aserțiune ne este întărită dacă o coroborăm cu versurile care urmează în care \"sinceritățile calculate \" sunt aruncate \"printre dinți\" expresie suficient de elocventă cu privire la starea de \"poezie și pasiune\" care definește acum, destul de dramatic subiecții story-ului poetic devenit nesalvabil, nici măcar temporar, printr-o posibilă minciună convențională. \" Nici nu încerci să mă minți\" comentează sentențios autoarea.
Totul ori aproape totul fiind \"limpezit\", ultima strofă ne aduce în noul plan existențial, dichotomizat de data aceasta prin inacceptabilul altă dată, act sau fapt de comerț, ca să ne exprimăm în termenii pe care situația \"actuală\" de fapt îi presupune. Un abia reprimat regret se simte in versurile: \" In cercuri tăiate ne frângem, / iubire-am vândut-o deja.\" Invocarea cercului, ca element de perfecțiune geometrică plană, poate să ne ducă cu gândul la \"perfecțiunea\" adevărului fiecăruia. Determinantul, \"tăiate\" lasă însă să se înțeleagă, pe de o parte dramatismul imperfecțiunii iar pe de altă parte, devine, odată cu, poate, asumarea subconștientă, a unei proprii și orgolioase culpabilitați, imperfecțiune comună.
Fatalitatea și inexplicabilul existențial- \"ce rost avu venirea si-acum ce sens plecarea ?\" , cum rmarcam mai sus citându-l pe Omar Khayam- sunt sintetizate și exprimate in stil personal în versul: \"De ce-am încerca sa ne plângem?\"
Parcă înfruntând dramatismul poemului, versul următor, ne trimite în planul \"potențialei\" deveniri tranzitivizate intr-o posibilă \"niciodată\" amintire și în planul concret al amintirilor :\" Ce-a fost, ce-am fi fost, vom uita?\", în această întrebare retorică plutind o ușoară undă de speranță de \"conservare\" a amintirilor sublimate, ca expresie a interogației\" vom uita?\"
Ultimile versuri par a fi citate din \"cineva\" și se constituie într-un fel de rechizitoriu silogistic al unui posibil nou plan existențial.

Exceptând \"doar\"-ul din versul al cincilea care ni se pare irelevant și chiar ușor \"dăunător\" muzicalității interne, și nu prea fericitul „iubire-am” putând foarte bine să fie eliminate, poemul ni se pare valoros și demn de lecturat.

Ion Corbu Movileanu