ion burhan

pulbere din toate să fi fost și tot am simți cum vântul serii vrea să ne împrăștie atom cu atom fără să mai avem timp să ne sărutăm înainte de despărțire îmbrățișați am stat o noapte

uneori ai impresia că trăiești dar nu pentru tine-cineva posibil zeii sau cei pe care-i iubești rup din pâinea sufletului tău și o aruncă obiectelor flămânde așa începi uneori

ningea cu sare peste o rană deschisă- speram ca durerea atroce să fie suficientă dar cineva și-a permis să împrăștie prin oraș o mulțime de aripi frânte n-avem ce face- unii calcă de-a

cu puțin noroc bun poți locui într-o secțiune tristă a unei realități bântuită de râs un râs contagios preluat de la obiectele fericite care râd non-stop exiști aici precum sămânța de

în seara aceasta ridic paharul pentru tot ce aproape nu există pentru lucrurile și ființele care dispar fără măreție revoluțiile viețile în ținuturi exotice petrolul piețele de gros

sângerezi sau te dizolvi nu are importanță nimic definitiv nu poți spune într-o după-amiază cu cer schimbător exodul umbrelor începuse devreme- siluete de arbori și trupuri tinere dispar ca

cerul era fierbinte iar eu alergam desculț prin zăpada roșie- știam că vor veni iarăși pentru că ei sunt de neoprit nu de veșmintele lor roșii nu de hangerele lor însângerate nu de

locuiesc în țara pelin țara unde zarafii dijmuiesc bucuriile simple unde nopțile sunt bântuite de defuncți nelalocul lor- un gust amar persistă chiar și-n fagurii de miere deși s-a investit

sincer pe scara mea nu e lumină decât două secunde urmează apoi patru de întuneric dens timp suficient să te ciocnești între flashuri cu o bestie păroasă evadată din subconștientul

pe câmpul dintre macii uscați și biserica din zare stau anii mei viitori ascunși prin tufișuri ca iepurii sperioși sau ca fazanii cei greu de prins în bătaia puștii noaptea a venit pe

miliarde și miliarde de oameni au plâns măcar o dată în viață sau n-au existat deloc posibil să nu fi existat deloc dar chiar și așa nu se știe cum au deprins rapid și ei arta plânsului

m-au smuls din mulțime și m-au dus într-o incintă din care câțiva nemernici scoteau aerul pe furiș aerul precum iubirea- constați că exista atunci când nu mai există totuși aici e locul

a venit cineva dimineața la ușa mea dar nu m-a întrebat nimic- mi-am cerut scuze stânjenit și am răspuns la întrebarea nepusă: nu încă n-am murit destul și n-am văzut încă destui salcâmi

gândesc deși mi-e teamă că nu exist dar simt în rana din piept când cineva aproximează vidul cu lancea inexistența acestor rânduri nimicul lui goya spinii și parfumul trandafirului

prieteni azi nu vă pot spune nimic important sunt nelocuit de starea de grație chiar peste gura mea au așezat astăzi nemernicii un leandru de plastic și un fluture de piatră de acum e liniște

curgi ușor și fără glas ești nisip de vânturat un vis ești fără de trup o întrupare de pripas ești zăpada întinată dintâi și fiorul unui urcuș o fereastră a unei priviri sau icoană a unei

e vară peste suflet, esențe vegetale și sevele ființei se împletesc subtil într-o cunună-n care esențe și chimvale îți amintesc de țara în care-ai fost copil și totul pare nou, prezentul, mâna,

Doamne, lasă-ne Lumina Ce-a adus-o Fiul Tău Si incearcă-ne cu vina De-a fi buni cu cine-i rău. Suferința las-o-n lume Numai cât să n-ațipească Sufletul cel fără nume Prins în carcera

vine o femeie cu o carte imensa in brațe și zice sărut-o odata și vino vin,zic protestând dar ce ne mai formalizăm atâta de parcă ne-am pregati pentru trădare.

prieteni, dați glasul mâniei la o parte au înflorit merii de dincolo de moarte azi albă-i clipa, ispita,pământul lanțurile humei ușoare-s ca vântul azi lumea mirose a jerfa de miel prin

acum știu într-un cristal nu poți adăuga și nu poți lua nimic fără să nărui totul