Claustrofobie

uși trântite și o înjurătură scurtă sprâncenele tale încruntate și vorbe de personaj pozitiv așteptam în liniște cu răbdare aș fi vrut să mă arunci într-un perete cu furie că tot e la modă bătaia cu efecte speciale să mă renegi să mă purifici ar fi însemnat că mă iubești dar tu ai fost întotdeauna un geniu de gheață cum ai putea să devii vreodată prin simpla umezire a unei pleoape un incendiu al unei case în care se ținea o petrecere plină acum doar de oameni care țipă și își arată fețele îngrozite și înnegrite de fum la geam clipind des la vederea pompierilor așa că m-ai pedepsit în stil oriental ai aruncat în mine cu un zâmbet calm chiar puțin amuzat așa ceva nu cred ca am văzut nici în filmele horror ai dat din cap resemnat și ai plecat cu mâinile în buzunar pe coridorul atât de strâmt încât am știut că nu te mai poți întoarce eu am pus mâna pe telefon și am sunat-o pe secretara zeului “unde e revelația mea trebuia sa sosească demult am platit-o în avans” zice ea politicos “ne pare rău de întârziere uneori zeii sunt prea ocupați ca să mai aibă timp de trimis revelații dar va veni imediat nu-ți face griji” acum respir greu am obosit să tot alerg nici măcar nu mă poți respinge nu ai loc nici de atât te-ai închis aici și m-ai închis și pe mine odată cu tine în același coridor îngust fără uși în care nu vom avea vreodată loc să ne întoarcem unul spre celălalt