Grafii în pereți / icoane semi-urbanizate

nu mai eram decât un fluture suferind de nictofilie
ascunzându-și între aripi neterminate trupul palid în care adunase atâta ură
atâta dragoste
nu puteam decât să-ți spun pe nume
m.
și să simt cum crește pământ între noi pământ câmpuri cu animale domestice cu soare în diagonală cu perspective
degete crescute unele din celelalte
încâlcite

.

Aveam o stare de disconfort când se făcea dimineață. Agream mai mult sufocarea somnului. Și visele cu un tată care mă bătea mereu. Plângeam rar. Chiar foarte rar. Trecuse vremea când îmi visam prințul, trezindu-mă în hohote de râs. Dar nu din cauza asta îmi plăceau mai mult nocturnele. Mai mult pentru mirosul din ziduri. Pentru tăcere. Sau fiindcă nu mai eram nevoită să le văd pe toate cărnoase, vesele, pe niște funduri lungi și gulere îmblănite. Cele care satisfăceau în full version. Care încălzeau cafeaua la ora 8.00. În fiecare zi, altfel.
Îmi beam ceașca de nefericire

ce bine că 125 făcea așa mult zgomot aseară, încât nu m-ai auzit când am spus asta.
Cred că te-aș fi întristat.
Nu meriți.
Parcă.
Îmi inventam personajul: piele deschisă, cu o temperatură mai ridicată în zonele erogene, una din mame foarte săracă, nesupusă, un tati aproape mut, sau aproape surd, încă nu am aflat care ar fi mai tragic, care din aceste privațiuni l-ar durea mai tare, și-mi place să stau în cafenea cu o țigară aprinsă, nu fumez niciodată.
Mai am un frate, Ivan, plecat în război, cu divinități, cu tot.

.

Satana albă se naște între celulele mele deformată-concupiscent-visătoare își întinde
tentaculele înțepenesc mușchii astenici îmi desparte sistola de sistolă râde
curat
ca și cum m-ar despărți de tine osificări
astfel stau
mă ispitește

.

Vecinul iar a pus muzică la maxim. De fapt asta nu mai e muzică. Prefer să mă transform într-o mare baltă, pe un trotuar indecis, una în care toți să-și spele picioarele, cu o plăcere, aceea a unui ultim act, apoi să vină feciorele (neregăsite în ele însele) să le șteargă tălpile cu pletele lor. Kitsch! Ele zâmbesc precum femeile simple. Am dat-o-n bară la București. Nu mai revin. Un timp. Mama a început să dea impresia a fi un lemn. Se căiește neîncetat. Vede viața la televizor. Crede că edenul e o pădure în care sunt lemne din abundență. Cealaltă alăptează un războinic invizibil

se lungește infinit în mine
mă umple de sus în jos dau impresia că sunt o sticlă verzuie cu lapte strig după m. să nu mă ignor pe mine însămi
limpede-satană interioară ochi-mi sclipesc ciudat
nu vreu să mă recunosc în oglindă
te țin în pierzania mea și