Carmina Burana fractală

Stau, iubite, în acest cyber-spațiu călduț, cu tente acvatice. Încerc să-ncheg un cânt pe lăuta mea, însă cordonul ombilical îmi strânge beregata, vâscos, prea logic, denaturant. Mama l-a uitat aici. Pleca dezbrăcată spre așternuturile unui tată și nu l-a mai luat cu sine. Când mi-am dat seama de greșeală, am făcut câteva semne prin aerul metalic, dar ea, albă, era întoarsă. Aici e foarte cald la pântecul iepei siberiene, eu număr timpul. Mă sufocam veneră / cântul se făcea singur / mirosea a măr putred / scriam un rând despre un infinit pe care nu știam de care cuvinte să-l umplu. Dacă aceasta e o idee, atunci acesta e un text? Când îmi înmormântam caii noaptea trecută (un cal peste celălalt și-n ultimul un pește cu vise) am văzut un colț stelar așa cum e universul intergalactic / o celulă cenușie din materia gândirii popoarelor din ziua de ieri / un zenit din materia oceanică / Acteon pietrificându-și cerul cu zei retinieni / mi-am amitit ființa ta, domniță, când am zărit adânc un por din carnea cabalinelor alcaline asemănător porilor de pe pielea ta dezvelită fecioară, dezvelită cupid / Câini sar să devoreze inocentul – cerbul îngenunchează - Artemis își desface o portocală de pe toate inimile pulsatile ale omenirii, pe când domnița veche se sugrumă în propria imagine.