Utopia a doua cu lună și ecorșeu

Mă dureau ochii cât privisem ultimul rând de martiri. Așa că i-am potrivit obiectivul băiețelului care ne observa foarte sus, mă așezam în fotoliu cu picioarele strânse sub mine și-i înșiram pe toată plaja. Clipeau cu fețele întoarse spre pământ, opalescenți, asexuați, muți. Întâi a fost așa: - În ce zi suntem azi, copile? - Suntem încă foarte devreme. Mai ai nouă luni până la anul 1000. (Avea pielea foarte zbârcită, se străduia să potrivească focusul pe mine și nu-l durea decât că știa că se va stinge la nesfârșit. Avea nimb. Luna răsărea necunoscut deasupra sa.) Aș fi vrut să privesc mai departe la liniștea lor, să le dau un număr limitat de cuvinte și câte o umbră de arătat în lume. Tu însă n-ai mai suportat întunericul, și cum știai că nu mai vreu să vorbim despre nașteri, ieșeai prin mine. Pe partea dreaptă purtam deja un mare ochi albastru. Coasta se rupsese și brațul tău îmi acoperea sânii ca într-un tablou cu iarnă. Inima îmi bătea străină, de corp prematur în corp. -Uite, m., uite moartea! S-a îmbrăcat în fustă cu buline, și-a pus pantofi roșii, de lac. Ne zâmbește dianfara lumii. Surâdeai în mine, simțeam cum în creierul meu creștea sistemul tău osos. Noaptea, martirii se ridicau rujați , într-o coregrafie perfectă, prima dată femei, apoi femei țineau câte un trup de dumnezeu și câte un gând de satană.