dărâmături

ne-au dat drumul. a plecat și portarul cu tranzistorul lui vechi. am rămas doar noi înveliți în păturile gri. eu nu pot să plec până când mai există laleaua pe care ai vrut să mi-o aduci și nu mi-ai adus-o. țin minte floarea aceea cu prezența ei stranie. mi-am imaginat-o de mii de ori cu tulpina ușor strivită de mâinile tale. tremuri puțin. acum nu ne mai ține nimeni aici. abia acum suntem nebuni. nu mai putem pleca din burta spitalului. au început să dărâme cantina și pavilionul cu pacienți incurabili. peste noi se construiesc fără să știm alți monștri. cărămizii.