spărgând cu ochii nucile-alburii

treceam dincolo. când ești copil e-atât de simplu- spărgeam cu ochii nucile-alburii și tot cu ochii descheiam bumbii mărunți și translucizi de la bluzica ei abia ghicită. se îmbufna dar cred că îi plăcea nevinovatul joc. mă alerga râzând. mereu mă-mpiedicam caraghios ca să mă prindă... aveam vreo paisprezece ani când nu m-am mai împiedicat ci brusc oprindu-mă mi-a năvălit în brațe. dupăiala aceea din piept de-am simțit-o era inima ei sau a mea? două mici și ferme ridicături mă apăsau,doamne, cât de plăcut... un fior necunoscut mă făcu să tremur,sau ea tremura? -să nu mă mai privești așa niciodată că plâng... avea ochii mari cu luciri de opal. niște păcătoase coșuri ieșite pe față mă împiedicară să merg la ei vreo trei săptămâni. - de ce n-ai mai venit? aveam atâtea să-ți spun... eu trebuie să plec. -unde, am întrebat-o,nu mi-a răspuns. m-a luat de mână. cu ferala privirii, tăcuți, călcând pe aer ne-am plimbat mult. într-un târziu m-a oprit. plec. îmbrățișându-mă strâns lipindu-se toată, cu ochii închiși, șopti: sărută-mă! pentru prima și ultima oară buzele noastre se întâlniră în cel mai plăcut și straniu sărut. găsise poarta spre suflet, în sărut și brațele mele se dematerializa furișându-se definitiv în mine. am căutat-o în alte femei, în alte săruturi dar, numai minciuni. poate că viața mea de atunci pân-acum a fost vis, poate încă ne sărutăm și nu știm...