și-am întrebat-o...

și-am întrebat-o: de ce te cheamă așa? m-a privit lung și atât. între noi o gură pe jumătate deschisă. culcat, cu gâtul întins, privesc și mă cutremur de hăul adânc. să n-amețesc mă răsucesc și hăul se-nalță până la cer.adulmec, miroase a frică. mă dau pe o parte și ochii privesc lungul lumii. reverberează pământul la bătăile inimii mele sau invers? cu certitudine sunt linia subțire între cele două adâncuri. trimit greutatea-n călcâie și mă retrag,gândesc:ca un verme. confortabilă-i siguranța... e tot acolo,stranie și ademenitoare. păr negru strălucind în lumini, sub veșmintele-i vaporoase de negru tul îi ghicesc carnația alb sidefie și ochii,ochii ei mari,negri, adânci,răscolitori și plini de promisiuni... -doamne,îi zic,cât de frumoasă ești... a zâmbit sau e doar o părere? -jumătate din arcuita punte am făcut-o eu din cuvânt, cealaltă tu din schelete de gând; sunt greu de țărâna de sunt și păcate,fricos și timid șoptesc rugămintea: vino,îmbrățișați să fim una! ca din senin o boare de vis sau de vânt, ușor o destramă... mă iau de-acolo de mână smucit,după cap aș merita o scatoalcă dar mă dojenesc blând: așa vrei să cucerești tu tăcerea,ioane? nu te descuraja, mai încearcă...