Strigătul toamnei ce se duce

Agonizează toamna înecată-n cețuri, pădurea-așterne pat pentru jivine, elanurile-s azi ruine, azvîrl cu visele la resturi și-aș vrea,cît aș mai vrea,să-mi fie bine dar țărna-i udă și se face glod, șubredă-i puntea,nu mai ține, să fac un pod și nu mai pot... De ce l-aș face?azi socot că între mine și pădure, apa adîncă,tulbure,rămîne ca pavăză și ca suport. Întind o praștie să mă arunc pe mine în hăul care sînt despovărat de zgură, să simt pelinul cum se face dulce, alinător,cuvînt în gură și-un dor nebun să mă apuce să fug pe scurtături atemporale printr-un portal ce-n altă lume duce, că-s prea sătul de pușlamale, de intriganți,trufași,de cutre, codoși,perverși și haimanale, să mi se-ndrepte sufletul iar către neprihănite vise din pruncie cînd nu știam s-arunc cu pietre...