Timpul adevărului

Simt cum ceva se rupe în sufletul meu, Cum rupte au fost baierele începutului lumii Si vreau să fiu sincer cu tine,iubito, Pînă-n cruzime. Ești frîntă,o știu,o văd și o simnt Și mă întreb de ce atîta risipă de forță, femeie? Oare, n-ai simțit că eu te-am iubit Cînd te-am ales din miliarde de ELE? Tu crezi că nu-ți înțeleg corvada trăirii Alături de mine,că pacoste-ți sînt; Că sforăi cînd sînt obosit Și rîgîi după-o mîncare bună ce-o faci, Că mă pîrțîi în draci După-o bunătate de-iahnie? Îți jumulești sprinceana și pleoapa ți-o dai cu rimel, Pielița unghiei o tai pîn-aproape de sînge, Spaima de riduri te strînge De gît și oftezi pe ascuns, Te-ndoi de dureri viscerale Și...rîzi. Le știu,la naiba și tac, Ca tu să nu știi că eu știu, mă prefac... N-am să-ți spun la ritual să renunți, E lupta ce-o duci pe felia-ți de viață În contra prezumtivei singurătăți... Nu, să nu crezi că sînt simulări Cînd la pieptu-mi te strîng. Realitatea știută și acceptată, E-un mare cîștig: E adevăr,libertate. Iubito,te-ngădui cum pe mine m-accept Ca pe toate ce sînt Și cred Că acesta-i marele secret al vieții. Mai mult? Nu cred că mă mint.