nemoarte

nu puteai, Iordache, să te piepteni înainte de-a-ţi pune sacoul? e negru şi păru-i albit, întoarce-te să te perii... nu ştiu unde aveau de dus dar ştiu că în creştet lui tata i se rărea părul... asta-i, Anică, lăsat de la Domnul ca ochiul ascuns în cap să-l poată privi şi, na, până la urmă poate e vremea să năpârlească şi lupul bătrân că acuma e câine. şi râse. ea îl ghionti. aveau vorbele lor... şi vezi, se răţoi, mergi şi tu mai ţapăn nu aplecat că mă faci de râs... lasă, tu, pământul mă cheamă să îl privesc că-n el voi sta ţapăn tot timpul... puşche pe limba ta, îi zicea oţărâtă... zâmbeşte şters tata privindu-mă din oglindă...