ioan peia

\"După război, înc-o dată...
Mulți viteji se mai arată !\" (Anghelina ANDREEA)

Mă furnică prin nădragi
Când încarci muniție -
Anghelină, tu chiar tragi
Din orice poziție ?!...

Luna fără dragon nu-i posibil a se fire! El stă acolo, sus, între cele două Urse și păzește Cărarea Robilor...
Trosnirea brațului o aud, parcă, materializată în cutia craniană. Ruperea osului e foarte dureroasă, e ca un scrâșnet de clepsidră de nisip, cum, pare-mi-se, spune pe undeva Nichita.
Apoi, pasărea ceea știe cânta, știe cânta... dar întomnează uneori fără motiv. Și cărările nu au, parcă, ruginiul sfârșirii...

Că tot veni vorba... Îmi cer scuze pemtru revenire, dar, în clipa asta, de vizavi, au ibucnit spre mine un superb efluviu sonic de manele, cam la nivelul de 80dB bătuți pe muche, manele însoțite de nelipsitele chelălăituri entuziaste ale degustanților. Întreb: eu cu ce-s vinovat? Dacă dau cu pietre spre sursa de zgomot și sparg geamul, voi fi acuzat de tulburarea liniștii publice? Dacă dau telefon la poliție, așa cum am mai făcut, și sunt întrebat din nou, cu vădită iritare \"ce ai, bre, cu manelele?\", voi fi acuzat de tulburarea liniștii milițienilor? Dacă mă arunc în
cap de la etajul IV, voi fi acuzat de tulburarea propriei mele liniști? Uite, că îndrăznesc să întreb și eu, în nesfârșita mea naivitate...

Nu o spun ca să mă scuz. Mi-a fost greu să par a mă contrazice pe distanța a câteva săptămâni. Dar eu am comentat AICI, ACEST text. \"Excelența mea...\" a fost o poemă bună și am evidențiat-o ca atare. Cît privește afirmația: \"Unora le place, altora nu, asta a fost de cand lumea...\", țin să precizez că, cel puțin în acest caz, vechiul dicton are valabilitate limitată. Dau un exemplu: la concursurile de premiere a celor mai bune soiuri de vinuri nu se duc toți bețivii de bodegă, ci degustătorii, adică cei ce cunosc foarte bine calitățile licorilor repective. A spune că ceea ce scrii ar putea să nu-i placă unuia, dar ar putea să placă altuia, înseamnă a te descalifica din start, acceptând ideea
că poezia este un fel de produs de tarabă care-și va găsi, în cele din urmă, cumpărătorul dispus să dea paralele cerute pe ea. Dacă nu aspiri la cucerirea tuturor gusturilor și, mai ales, a celor versate - o spun doar ca premiză, nu e cazul meu - atunci trebuie să-ți vezi de treabă și să te duci să-ți declami angoasele lirice personale pe la cumetriile lirice de ocazie. Bine, aici poți pune problema astfel: cine garantează calitatea degustătorului? E, nu poate fi garantată la modul absolut, dar nici nu putem spune că nu operează în acest câmp chiar nici un fel repere... Cu un minimum de orientare teoretică poți detecta receptorul în măsură a te evalua cât mai obiectiv în contextul liricii notabile. Și cam spre el să se îndrepte atenția ta. A te mângîia cu cădelnițarea, adeseori incompetentă și interesată a lui x și y, e o chestie de orgoliu mărunt, impropice evoluției ascendente.
Dacă s-a cceptat ideea că aici am calificat un text și nu persoana autorului, atunci totul e-n regulă și închei aigurând autorul în cauză de întreaga mea stimă.

Finule, ai grijă că 33 e un număr critic: știu câteva evenimente notabile din istoria universală care s-au fost întâmplat taman atunci!! Acu, ce să-ți zic? Fă-te că nu observi și mergi mai departe, că altă variantă n-ai. Să trăiești întru mulți ani fericiți, cum se spune prin povești, în \"abanosul nopților tale\" și, de ce nu? în abanosul unui șold de femeie cum nu s-a mai văzut...

Riscul de a merge pe un asemenea stil este de a nu putea să spui mai mult decât maeștrii. Sau, măcar, mai original. Ceea ce transformă textul într-un simplu jurnal de amintiri de liceu, cu însemnări pasionale, aureolate de juvenile exuberanțe. Ceea ce se întâmplă și cu poema de față.

Ceva-ceva am zis și io p-aci pe la tine, dar vezi că m-au ascuns prietenii după dulap și mă-ntreabă, din când în când, dacă mai respir. Caută prin coșul off-topicului ofticaților și vei găsi un mic exercițiu de admirație, al meu, pentru tine...
Cu cordiale strângeri de mâini,
Ioan Peia

Am să subliniez doar stridențele, căci văd că nu mai pot comenta decât sec, fără considerații laterale, altfel imediat sunt zvârlit la coș!
Deci:
\"sorbeam cenușă din pocale\" este un vers mărunt, de începător care descoperă și el că a pune în relație două cuvinte, aparent discordante, e o găselniță teribilă! Nu e.
\"printre cătușele chinuite de rugină și încarnate\",- exprimare obscură, fără nici un fel de rezonanță estetică;
\"unde să plâng toate întrebările fără
să mă întrebe
de ce \", - întrebarea-ntrebătoare!... E ca și cum ai zice: că o poezie fără de răsuciri contorsionate de vorbe, va să zică că nu le are!
Urmează o capodoperă de kitch liric absolut:
\"fără nume s-acopere o halcă de-adam\" ... care face comentariul inutil.
\"clipa aceea
aproape perfectă ca un șarpe de înțelesuri\"
Regret că trebuie să spun, dar genul de lirică în care a eșuat acest sait este de-a dreptul ridicol!
Nu mai insist, că ar însemna să-mi consum rezevele de energie în mod inutil. Și mai văd pe-aci și niște stele! Tocmai pe vreamea asta noroasă și noroioasă...

Agitația m-a determinat să comit o greșeală de exprimare: \"cunoscător al limbii moarte nefiind eu\", era corect...

Necunoscător al limbii moarte nefiind eu, am tot răscolit prin catastife să aflu ce este acest(această)Gobius Melanogastus... Dacă e ceea ce bănuiesc - un fel de plantă întunecată la frunze cu o floricică albă la mijloc - atunci am căzut într-un dubiu absolut, căci nu prea văd de ce plictiseala ar putea purta tocmai acest nume! Dacă e altceva, adică taman definiția plictiselii în limba asta necunoscută mie, atunci sunt nevoit să-l contrazic pe autor, încât, căutându-i cu înfrigurare identitatea, nu m-am plictisit deloc, ba chiar m-am agitat de mama focului și tot așa am rămas de atunci, deși am încercat să iau un extraveral pentru a-mi potoli setea subită de cultură. Prin urmare, Autore, îmi datorezi o halbă rece și spumoasă la renumita cârciumă a lui Bicuță, că altfel te dau în judecată pentru că mi-ai stricat ziua care tocmai se anunța a fi de o plictiseală cumpliiiită!

Pot să spun că mi-a plăcut și atât? Că puțini știu a mânui simboluri ca tine? Că ai dat la iveală unul din cele mai bune texte ale tale? Grav și străbătut de rezonațe profunde... Că știi deja,- surprinzător! - a broda pe idei mari? Nu aș fi vrut să te stingheresc cu comentariul meu, dar, realmente m-a impresionat! Chiar vei avea ceva de spus mai târziu...

O poemă simplă, bine făcută, limpede și sugestivă, fără stridențe căutate, chiar dacă răsare ici-colo câte o expresie puțin mai pretențiosă, cu vagi tente de expresie modernistă. Hiba, după părerea mea, se află în versurile 2 și 3, strofa 2, anume:
\"se luptă cu spira ce-n jos îi adună
și lumpenul tainic, de glod, e risipa\", unde versul de sus e obscur, iar cel de mai jos, chiar dacă ispititor sub raport expresiv, se vede că e lipit acolo din necesități prozodice, fără a avea cine știe ce contribuție la economia ansamblului. Epatează, dar nu convinge. Ca o concluzie: o lectură fluentă și convingătoare. O poezie care mai și comunică ceva, și la un mod destul de pertinent ca artă poetică.

Prima parte e doar o înșiruire de banalități sforăitoare. Ca să nu mai pomenesc de spectaculoasa afirmație care, mie unul, mi-a înghețat sângele în vine: \"norii sunt nori iar cerul doar o iluzie\"! Și dacă era invers? Da\' dacă norii ăia nu erau nori și erau, Doamne ferește! fripturi la grătar? Defilând serafic pe bulevardul gastronomic al azurului? Nu stam toți cu gura căscată spre ispititoarele înălțimi și haleam din ochi infinitul? Cu mujdei!... Noroc că ni se spune despre cer cum că ar fi o iluzie, că, altfel, muream proști: credeam că e un fel de n-ar mai fi - vorba bulgarului metafizician!
Finalul e sublim! Ea... mă rog, eul liric, pune un lacăt pe ușă. Și o oglindă. Probabil, tot pe ușă. Ca să-și reflecteze în ea chipul devorat de dubii claustrofobe.
Dacă asta e poezie eu sunt turnul din Pisa!...
Să vedem ce-o să mai scoată la iveală sechestrata noastră voluntară, să vedem!

Eu cred că Edgar Alan Poe a murit mai demult și Eugen Gălățeanu caută să-i ia locul! Altcum, între Anabel Lee și Emma Lia e o deosebire maaaaare: una e veritabilă, cealaltă e stafia - o copie jalnică!

\"Peia are, am aflat,
Bustul ca în bronz sculptat
Dar și-n jos de brâu e tare
(Ca ceara ce stă în soare)\" (Florin Rotaru)

Nu-nțeleg, vere, și basta,
Iată o problemă grea:
Din ce este ceara asta
Că-s topite după ea?!

\"Cu Floarea cea nedeflorată
Ai înflorit-o înc-o dată
Si mă întreb de nu cumva
Cel deflorat ești dumneata\" (Florin Rotaru)

Dragă, nu exagerez,
Ci spun franc, așa mi-i stilul:
Deflorez și deflorez
Că am ditamai pistilul!

\"Anda-mi gâdilă... ceva,
Că așa este femeia
Dar citii pe undeva
Că mai tare arde... Peia\" (Florin Rotaru)

1. Ard, desigur, nu-i de joacă,
Bronzul place mult la fete,
Ce să-ți fac, Florine, dacă
Nu ai ultra... violete?

2. Auzii, la un festin,
Vorba asta decoltată:
Că Forica lui Florin
A rămas nedeflorată!

Îndrăznesc, încercând să aduc o modestă contribuție la frumusețea epigramei, o corecție mică de ritm. Parcă ar merge mai bine așa:

Printre mâncăi ce huzuresc sub soare,
Neobosit își seamănă cuvântul;
O trestie-i poetul, gânditoare...
Adică e flămând de-l bate vântul.

Și replica:
Bate-n trestii vântul luncii
Și tot clatină verdetul;
Pe sub mesele speluncii
Setea clatină poetul!

\"Poeții au o lume-aparte
Și au memoria cam scurtă,
Prin spate se urăsc de moarte:
În față doar se bat... pe burtă.\" (Vasile Mihai)

Dreaptă-i astă constatare:
Se urăsc cu-nverșunare!
Dar se mai și bat pe burtă.
Doar atunci când sunt beți turtă...

\"Zadarnică e a lor ură
Cu poezia lor cu tot;
De se iubesc, de se înjură
Pe cititor îl doare-n cot.\" (Ion DIVIZA)

Dacă-n cot îl doare rău,
Sigur e din lovitură,
Fiindcă altfel nu cred, zău,
Că ar fi de la lectură.

Poate... unii... mai pozează
(Remarca-i puțin cam acră...)
Și-ades carnea-și etalează,
Dar nu este carne macră!