ioan peia

\"nu zic ca nu pircoteste
dar nu peste limita
si-ndata ce se trezeste
vrea sa mearga-n vizita\" (dumitru cioaca-genuneanu)

Ne pândește un destin
Pe noi toți, eminamente,
Să ne ducem la festin,
Cum să spun... festina lente!

Epigrama \"De luat în seamă\" era adresată Dlui Diviza, pentru \"Gazdă bună...\" Scuze pentru grabă! Vorbesc la patru mausuri!

\"Dulce-as spune, draga mea,
Precum sunetul de harpe,
Insa uneori e rea...
Despicata-i ca la sarpe!\" (Anghelina Andreea)

Adevăr grăiești, Andrușcă,
Adevăr goluț și spân,
Căci femeia mușcă...mușcă...
...Șarpe încălzit la sân!

\"Ai uitat, cum vad, Ioane
Ce v-am spus de la-nceput:
La ce-i trebuie piroane,
Cand badita e limbut!\" (Ion Diviza)

Se-nțeleg prin interjecte
Dintr-o limbă expresivă,
Două tandre dialecte:
El - limbut. Ea - guralivă.

Mulțumesc mult, domnu\' Genu! Și pentru cheie și pentru medalionul special în care m-ați încadrat.
La fel de mult mulțumesc și Danei și, la rândul meu, mă folosesc de acest prilej pentru a le dori sănătate cât încape tuturor tizelor și tizilor mei!

Sunt încă sub impresia rară a poemei \"zâmbitor de târziu\", și, deci, am cam ridicat ștacheta în ceea ce te privește... Iar aici, a mers fluent și plăcut totul, până la \"cât ai de gând să mai stai pe limba probabilității\", unde am închis, șocat, ochii, strângând tare pleoapele, ca atunci când vezi un schior prăbușindu-se din zborul linear al saltului pe pârtie... Apoi i-am deschis ușor, să-i văd trupul desfigurat în sângele alb al zăpezii! Dar nu, el, zborul acela, a continuat, îndreptat de salvatoarea pală de vânt a \"cucutei\", și a unei \"respirări reci\", prin care trec \"replici cu rândunele\"... Și uitându-mă, apoi, la acea \"probabilitate\", mi s-a părut totul extrem de firesc, ba chiar, remarcabil...
Când ești inspirată, puțini sunt cei ce-ți pot egala sumlimitățile!

Senzația pe care am avut-o, citind acest text, a fost aceea că, după o lungă călătorie printr-un întunecat tunel al sinelui, m-am pomenit deodată în interiorul unei prisme, care, printr-o spectaculoasă metamorfoză a luminii, m-a desferecat în părțile componente ale vocilor interioare. Tare greu mi-a fost să fac un comentariu la comentariu, dar abilitatea cu care a fost mânuită prisma trebuia consemnată în vreun fel. Interesante aforisme lirice!

Mulțumesc de lectură, domnu\' Genuneanu, mă simt onorat de atenția domniei-voastre, precum și de formula critică ce trădează un model arhitectural pe care, dacă nu mă înșel, l-am promovat cu ceva timp în urmă. Mulțumesc, deasemenea, pentru zâmbetele pe care a izbutit să mi le smulgă gruparea dv. epigramatică.

Ca să fiu cu tine-n ton
Mă voi bucura în live,
Nu (i)on line, că-s cation,
Recte ion...negativ !

\"Rămâi strâmb, nu te-ndrepta,
Ai mai mult umor așa\"- Elia David

Stau oricum, dup-a ta lege,
Orice stil vrei să-mi induci,
Însă nu pot înțelege
De chimono cum m-apuci!!

era vorba de \"sublimități\", desigur...

Lui Ioan Peia(Atenție!)

Stimate domnule, ia seamă
Să nu te legi de epigramă
Că poți să intri-n pușcărie;
Caz tipic de...pedofilie. (Sorin OLARIU)

Răspuns

Nu am raporturi indecente
Cu epigrama din dotare,
Căci iată două semnalmente:
Eu sunt cel mic și ea-i cea mare !

Astea-s numai vorbe goale...
Vasile, sub pălărie,
Nicicum n-are gâtul moale,
Că-l tot drege cu tărie!

Este extrem de dificil să articulezi ceva în fața acestui text, din două motive: mai întâi este încadrat la rubrica „personale”, ceea ce, în situația în care cineva își permite o imixtiune interpretativă, riscă, inevitabil, o posibilă atingere intimă a motivațiilor speciale care au determinat ex-punerea acestei mărturisiri – căci mărturisire este, oricum. Apoi: pentru că, încercând să faci abstracție de posibilele implicații personale, scoțând adică textul din perimetrul intimității și plasându-l în cel al interpretării pur literare – remarci subit imposibilitatea săvârșirii acestui gest. Textul nu s-a vrut nici poemă, nici comunicare a unei stări irepresibile. Este doar o simplă rugăciune personală, rostită într-un moment de dorință veșnic neîmplinită, de posibilitate deja acceptată ca \"imprecisă\"... Astfel încât, unica alternativă va fi aceea de a remarca, într-un nevinovat salt cuantic de luminiscențe pasagere, părți remarcabile din discurs, ca fiind exemple notabile de aforisme lirice. Cum, de exemplu, această cutremurătoare „înspăimântare” din „duioșie”, ceea ce creează o atmosferă de o durere acut-subtilă, de o intimitate mai mult decât empatică – o cutremurare absolută a simțurilor. A spune că rămâi „înspăimântată de duioșie”, înseamnă a trece dincolo de limitele comune ale percepției. Un paradox supra-senzual, căci, de obicei duioșia este o stare cuminte de dragoste leneșă. „Înspăimântarea” înăsprește subit atmosfera, transferând-o în spațiul dureros al unei dragoste sfâșietoare. Dar aflată încă sub cenzura nemiloasă a unui „discernământ acreditat de smerenia discreției”. Ni se evocă subit, ca în copilărie, sfinți soldați, încremeniți în ipostaze de încrâcenare cuminte. Zugrăviți peste pereții bisericilor sătești. Sfinți perfecți, în imaginația de copil înspăimântat de implacabilul lor angelism, dar vag letargici, totuși, ca într-o renunțare obosită la „ desăvârșire”. Căci la ce bun desăvârșirea, când „dorința impudică de a fi perfec(ți)(ă)”, se lovea de murirea... temporară a unei zugrăveli afumate de timp. \"Dorință impudică\", într-adevăr, căci „zugrăviți” sunt „numai sfinții”, cum spunea Nichita, cel nemurit. Și atunci? Atunci nu poți merge prea departe, nemurirea trece dincolo de limitele fragile ale unei ”clipe”, ale unei”ore”, ale unei „zile”, „prelungire” a unei „neliniști” fără de sfârșit, rădăcină a ființei și aer al neființei – toate într-o dureroasă expresie poetică, ce poate părea o simplă mărturisire „personală”, dacă nu ar răzbătea, sfâșietor, sentimentul singurătății totale, sanctificat într-o expresie care se răstignește în sine,- ca o hotărâre necurmată de incomunicabiliate... rostită. Incomunicabilitate, iată, atât de greu de evaluat de către inoportuni observatori impersonali...

\"cărțile stau înfipte
în părul meu alungit
de străină ok hematia are glasul ei\"

Marchez aici versuri cu iz de condei exersat. Frumos, ca și întregul!

Nu îndrăznesc să spun nimic despre cele simțite de către tine aci... Iată de ce cred că nu am ajuns la timp!

He, heee, pan Vladimirescule, de când te pândesc la cotitură să mi te laud și io în gura mare, fără teama de a mă lua cineva de guler, drept tămâitor! Apăi, bre, Vladimire, simții poema ta până celula alfa-beta-gama a pântecelui meu cel mult înfometat de ziceri rare! Ci zici tu că \"suntem conectați la un simulator al trăirilor\" și că ai \"călări niște dragoni albi\", ceea ce mie tare mi-a stimulat imaginația și m-a făcut, deodată, să mă simt ditamai fiara șăgalnică, hăcuitoare de \"Lara Croafte\", bre! Și văd, mai la vale, și \"acea placă video\" așezată \"în locul inimii\" care mă face să mă simt trist...trist...de ce mi se întâmplă!
Și finalul ăsta pe care nu mă abțin să nu-l reproduc în întregime:
\"aceasta ne este chiar viața
aici plăcerea se măsoară în atingere
depărtarea se simte numai în carne
bucuria și tristețea ne rănesc deopotrivă
aici suntem noi
și ne datorăm aceste cuvinte\"

Vladimirule, Pane, bre, asta-i boala mea: dacă nu simt cuvintele în sânge, degeaba m-ai plimba pe la toți evangheliștii făcătorilor de decoruri boite, eu tot la sufletul grăitor de sunete adevărate mă adăp. Așa că, de aci, n-ai fi plecat tu fără să te pocnesc cu o stea în frunte, dar...uite, asta avui, asta îți dădui...și să mai mă încânți că...de...pe naș nu-l păcălești cu una, cu două!

ne-ntâlnirăm la nea genu
și-i făcurăm praf terenu\'
stai să vezi când o s-apară
ce ne dă pe ușă-afară!

Nu avem nici unul dreptate, căci, pe nenea Genu:

Îl arde în străfunduri lava
Și,-mpins de patimi și excese,
Sapă adânc în Bucidava
După pierdute buci-fese!

\"De esti frate cu butoiul
Si mai ai si-o doaga lipsa,
Joaca pe el torontoiul
Cand a fi mintea-n eclipsa.

Iar de joaca si butoiul
Si o tineti inainte
N-ajuta nici torontoiul...
Inseamna - sunteti de-o minte.\" (Ion DIVIZA)

Am jucat bădie, zău,
- Frați cu mintea-ne oloagă -
Dar acum e și mai rău :
Nu mai avem nici o doagă !

Și de-or vrea, chiar așchioare,
Și vecinii, de la noi,
N-au cu ce să se repare...
Trebuie să-și ia butoi.