ioan peia

le-au lipsit câteva doage
de-i răpiră pe-amândoi,
însă cred că o să-i roage
să-i ia... gratis... înapoi!

nu e destul loc în irișii tăi? unde să pleci? pământul e cam rotund și oamenii cam aceeași. cine te-a pus să fii poetă?

nu dragule, recunosc, dar numai la exactități geo nu-mi era gândul!

mercic!

aceasta este o poezie bună. crede-ți-mă.

da. să înțeleg că pentru a fi lăsat să spun cam ce aș vrea, tre să mă fac nițeluș spre textura aia de sus. k! iacă:

\"lulu își bagă nasul sub braț
își miroase transpirația
îi place\"

eu am, un câine, pe care-l țin unde e locul, adică în curte și, al dracului, pe căldură, se încovrigă către burtă și-și linge lulu ăla roșu ca un morcov, cu o patimă supralirică. ei bine, mi-a fost imposibil să nu mi se evoce în minte atitudinea auto/ido/latră a javrei, când am citit versurile de mai sus.
apoi:

\"epilatorul meu pe piciorul ei
piciorul ei leneș peste peretele
nostru\"

am tot încercat să coregrafiez mental poziția descrisă, dar de câte ori încercam, tot două jamboane sprijinite de lustră vedeam, iar, între ele, un ditamai epilatorul, care făcea \"bâzzzzzzzzzz\"!, și taman pe republica mali a lu\' manuel mecanicistu\' își da drumu\', bre, fir-ar harta noastră a africii erotice să fie!

eu cred că ți-ai cam luat-o-n cap de-acum! cine ce mare brânză a făcut cu pixul?! poate doar fetele cele talentate...
pe care înțelesei că le cam tragi tu în poze, la rubrica \"erotica\". trage-le, pentru căci toate sunt ființe futile, ca\' va\'zică!
la bere parcă m-aș băga și eu să pun umărul!

că să nu lăsăm, totuși, lucrurile suspendate în vriginitatea lor semiotică, să reproduc o strofuliță, pe care am auzit-o eu, pre când eram student la litere și cuvinte:

\"fetelor, mânca-v-aș gura,
nu vă mai jucați cu lulu,
că lulu e-nșelătoare,
vă lasă cu burta mare\"

de unde se vede că sursele de inspirație sunt nemărginite...

dacă tu ești mihai și nu grigore, ai toată aprecierea mea. dar dacă ești și grigore, cu atât mai mult.

\"poeme lungi despre singurătate\"...
ritmul, liviu baci, ritmul. la asta mă refeream, nu la picioare. \"...despre singurătate\", schimbă ritmul, în troheii mamii lui!

poate că te-ar putea interesa fereastra prin care privește un cititor oarecare, la versurile tale. eu privit prin fnetra ceea și văzut plăcut anume, deci:

\"la atacama m-ai găsit aveam teascul locuit de
două picături de apă\"

\"în acel cort deschis către cer și fumegând copiii mici
cât fructele\"

\"spatele lor e ca o femeie sfidătoare
ca un bărabat dat cu ocru pe brațele întinse\"

în rest, aș zice că e prea multă înghesuială simbolistică.

ps. ai și un typo, la \"șmilgher\", cred.

în sfârșit, după o viață,
fără vers condimentat,
nenea genu, aci, de față,
s-a autocriticat.

\"din cînd în cînd oprește-o domnișoară
și marmura de jos mi se-nfioară\",

sunt două versuri care m-au înfiorat și pe mine și mi-au smuls un strigăt de invidie.
ca și restul poeziei, dealtfel.
doar o mică poticneală în ultimul vers, din strofa patru, la ritm. nu știu cum ai rezolva...

strofa era trei, scuze! am numîrat de-a-ndoaselea, din pricină de monoclu!

\"din cînd în cînd oprește-o domnișoară
și marmura de jos mi se-nfioară\",

sunt două versuri care m-au înfiorat și pe mine și mi-au smuls un strigăt de invidie.
ca și restul poeziei, dealtfel.
doar o mică poticneală în ultimul vers, din strofa patru, la ritm. nu știu cum ai rezolva...

mai acum câteva zile, la insistențele unei cunoștințe, care, pentru că s-a pensionat cu o sumă frumșiiiiicăăă...(tot cam atât cât eu nu voi visa-n veci o remunerație, darmite o pensie!) cunoștința aceasta a ținut să-mi demonstreze cât de bine se pricepe să facă o saramură de lin. saramură însoțită, târlănește, de o mămăligă epocală, și spălată, la sfârșit, cu o pepenoaică. (să-i zicem lubeniță, că se poartă regionalismele prețioase). anșa. vine cunoștința, trebăluiște cu linu-i lin și iară lin, face saramaura, o servește în cadrul bucolic, sub un corcoduș, - peisagiul meu preferat la grădina lui epicur, și pe față și pe spate! - mănânc ca nesimțitul de-mi trosneau fălcile și, la final, mi se face burta... pepenoaică. pricină pentru care, la pepenoaica cea de-adevăratele nu am mai putut ajunge, să-i gustăm \"dulceața\", printre \"zemurile-n furtună\"... așa că pepenoaiaca sta \"pe masă pe terasă/ printre pahare\", gravidă și nedeflorată!!! cum vine aia? e, uite că vine: nu băgasem adică șișul în \"crusta verde\", și era încă plină de icre dulci, ca \"mierea turbată\". deodată însă, așa, ca prin vis, aud o voce masculină, care sincopa pe următoarea temă gastronomică:

\"iubito, sa ne dedulcim la pace
inca mai cresc vorbeste-mi
acum ma coc sunt trist
ia un cutit inteapa crusta verde
transeaza-ma si gusta
sunt dulce
deci exist\"

măi să fie! - îmi zic, ce mai e și asta? nu cumva pepenoaiaca vorbitoare o fi vreun pepenoi, care, disimulat perfect în lubeniță, a început să evoce spiritul \'femeii pepene\', în stil cartezian, schimbând doar termenii sintagmei, din nuanața cerebrală, în cea senzitivă, - (vezi: cogito = dulce) - astfel încât, respectivul spirit feminin invocat, prin acest gen de formulare șăgalnică, să sară imediat la interval cu un recital liric, ca drept finis coronat de agapă seniorală? dar ca să ne limpezim, ia să mai auzim ce zice:

\"eu cresc ma coc priveste peste umar\"

să fie masculul lubeniței cam... necopt la minte? și să stea el în bostănăria de \"vis-à-vis\", chiorându-se prin canatul ușii la oarece lucruri neconforme? dar, să insistăm:

\"ploua
dormim tu plangi dormim amorf
un bulgare de sare in asternut un vis
tu plangi cu fata la perete mut
intrarea in salina s-a deschis\"

hm! îmi zic... apăi, cum naiba trecurăm brusc, de la dulceață, la \"bulgări de sare\", rătăciți prin așternut și, apoteotic, la salină? dar, mai ales, cine naiba \"plânge cu fața la perete mut\"?? plânge mut? adică suspină-nfundat, de nu-l aude decât spiritul vigilent al pepenoaicei!? care, cum spuserăm, scăpase nedeflorată, din pricină de sătulie la convivi, și, drept urmare, sta...

\"intreaga pe terasa
printre pahare zemuri in furtuna\"

...că, între timp, începuse ploaia, uitasem să vă spun, și a trebuit să abandonăm molcomitoarea siestă, așa că toată reveria mea lirică s-a ratat, dar am reușit, până la urmă, să dau de o consemnare pasageră, scrijelită pe o coajă de lubeniță, din care reieșea că cele rezumate mai sus fac parte dintr-un fragment cuneiform, descoperit întâmplător de dl hrozny, pe când era la păscut cu caprele și se străduia să dezlege tărășenia încrustată pe un palimpsest vegetal, căruia îi aruncase sămânța-n iarbă, ca frecangiul de onan, și îi păstrase doar coaja. deflorase, cu alte cuvinte, pepenoaica în cauză.
ps: e de presupus că andrisantul a primit prin poștă doar coaja aia!

dacă era expirată, reclamai la protecția consumatorului, nu făceai exerciții de întărire a striaților linguali, ca apoi să vii aici ca să ne subminezi stăpânirea de sine-ne!! la o adică, ce urmărești? să pictăm pereții din baie cu harta republicii tombuctu?

am păpat un \"t\" de două ori și l-am minimalizat odată!! e din pricina crizei...

Ioana Petcu, nu știu cât ai descrescut, dar acest tip de text la care eu, deobicei, fac varice pe creier, mai ales când mi se aduce aminte de witgenstein ăla, ei bine, nu știu de ce acest tip de text nu m-a plictisit. Asta înseamnă că ai un merit și pentru acest fapt o să înghit, cu fulgi cu tot, un citat din Witgenstein ăla, de care avuseși imprudența să pomenești aci și care, pe mine, mă crizează, pur și simplu. Auzi și tu: //În filozofie se spun tot timpul lucruri ca acesta: \"Oamenii zic că există un super mecanism; nu există niciunul\". Și nimeni nu știe ce este un supermecanism.//
Zi și tu dacă e om serios nenea ăsta!

dacă poți trece peste toate aceste amănunte sâcâitoare, în fond firești, eu zic că poți să-l iei în gazdă. problema e, însă, nivelul chiriei.