ioan peia

Ascultai povestea aia
Când fusăși mata-n tumult,
Dar păcat că vânătaia
Ți-a trecut demult...demult...

Fii pe pace Anda, cele
Rele, gata, s-au trecut,
Ți-ai bătut tu joc de ele
Dar cu calu` ce-ai avut ?!

Tare mi-o plăcut tărășenia! După atâtea lecturi întortocheate, parcă mi-o respirat mintea deodată. Simplu și cinstit... Numa un lucru nu am înțeles: de ce la prima strofă recitată de Țițu, tov secretar nu a reacționat în nici un fel, și la a doua da? Nu apucase a se dumiri? Sau se dumirise numai pe jumate? Finalul mi s-o părut cam retezat și cam adus din condei, dar, una peste alta, aci e vorba de cineva care știe să scrie.

Cât încă, iată,-n vogă ești,
Iubito, des...demonizată,
Precum o roată te rotești,
Sedusă – nevulcanizată!

Eu știu că-i greu să rabzi canonul
Și să nu-ți ieși cumva din minți
Când vezi că nu ești pe frontonul
Cu „subiectele fierbinți”,

La fel, și pentru el e-un chin
Și-și spune of-ul pe la toți,
Of, dragul nostru Constantin,
Vulcanizeaz-o tu, de poți...

Aș avea, cu îngăduința autoarei și a vizitatorilor, cîteva obiecții la textul de mai sus...

Mai întîi să mi se îngăduie a observa că, în general, poezia de ultimă descripție – și, cînd spun asta, nu mă refer musai la vîrsta autorilor, ci la con/generitatea stilului – are, deseori, tendința de a plonja într-o maree expresivă sufocantă și obositoare, de vorbe așezate cu furca, complet lipsite de coerență și viziune a ansamblului. Conformația textuală este planturoasă, căznită, scăpată din lesa autocontrolului. Nu se face simțit, uneori, nici cel mai mic efort de limpezire a zicerii, de urmărire a unui minimal fir logic discursiv care să cupleze receptivitatea unui cititor, cît de cît avizat și onest, la mesajul scrierii. Nu. Fie ce-o fi, – își spune venerabilul autor – eu am scris ce mi-a trecut prin cap, cititorul n-are decît să-și pună mintea la contribuție ca să priceapă. Ei, și sunt fel & fel de cititori. Unii înghit pe nemestecate perorația gratuită a domnilor autori, afectînd o poză de supremă empatie, deși nu au habar ce au consumat. Alții se pun dimpotrivă, activați de simple reacții afective primare, hrănite de vechi antipatii personale sau de către simple conivențe de grup.

Alții...
Dar să nu o lungim și să oferim exemple concrete.

Iată, mai sus, cineva este entuziasmat de „sugestivitatea” și „tensiunea interioară a versurilor”, dar nu insistă nicicum să ne convingă care anume sunt elementele vizatului text, în măsură a produce astfel de „tensiuni” și „sugestivități”. Altcineva, mai jos, se mulțumește să-și declare încîntarea, reproducînd părți masive din el, ca și cum aceasta ar fi suprema demonstrație de gust care s-ar putea face. Rareori am văzut – și nu numai pe acest sait – motivații pertinente și argumentate.

Bunăoară, chiar putem lua de gigea, fără urmă de îndoială, scriitura de mai sus, fără a-i dezveli, măcar un pic, părțile constitutive? Haideți să încercăm a face un mic exercițiu de consum. Fie el și relativ neconform. De ce nu? E o modalitate de a scoate în evidență ceea ce nu poate fi definit ca un exemplu de „așa nu se face”.

Să începem:

„de ceva timp, francesca, parcă aș rupe în dinți sârmă ghimpată,” - expresiune care ar putea să fie, da, foarte „sugestivă” – precum spunea admiratoarea necomplexată din comul de mai sus – dacă nu ar fi atît de previzibilă și complet lipsită de originalitate!
În plus, mi-e tare greu să-mi imaginez, – fie și la nivel de închipuire – cum cineva s-ar trezi, nitam-nisam, să-și încerce dantiția cu un asemenea lucru invaziv.
Mai departe:

„fac din intențiile bune drum înapoi spre ombilic, fiindcă din el ne rupem,”

De rupt, ne-om rupe din ombilic, că, vorba aia: omul fără ombilic nu ezistă nici un pic! Dar ca să te-apuci a face un drum taman pînă acolo, pavîndu-l cu „intenții bune”, ei că asta n-am mai pomenit! O fi vrînd să „sugereze” – iată sugestivitatea clamată de autoarea comului! – că drumul spre iad e pavat cu intenții bune! Că și zice undeva, mai jos :

„ce mai contează că dincolo de iad nu regăsim nicio lume,”.

Dincolo de iad? Adică ce rost ar mai avea să ne punem problema unui teritoriu transinfernal, dacă știm că așa ceva nu să ezistă – vorba țăranului lui Marin Preda, care s-a holbat întîi oară la o girafă! Posibil. Și totuși, dacă stăm să ne imaginăm, noi credem că ar fi ceva mult mai înspăimîntător, dincolo de „iadul” biblic. Anume, un fenomenul cosmic uimitor, numit „găuri negre”, unde materia este așa de îndesată, încît hăpăie și lumina, așa că se face întuneric de-ți bagi deștetele-n ochi.
Să fie, oare, vorba de... „amnioticul” de mai jos?

„în amniotic ne cufundăm când nu mai putem îndura”

Adică, înțelegem noi, ne trimitem singuri la origini – în găurile alea negre! – atunci cînd ne piere cheful. Dacă ne-ar trimite altcineva, zău că ne-am cam oțărî pe respectivul și i-am întoarce-o: „ba pe-a mă-tii!”

Dar să purcedem mai departe, pe drumul de costișă al hermeneuticii:

„pierderile sunt vârfuri de chibrit, scapără când închidem ochii”

„Pierderile”? Pierderi de ce? De lichid amniotic? Pierderi la bursă? Pierderi de echilibru, de obiecte personale? Nu știm. Dar ceea ce știm este achivalența lor lirică, personalizată taman în niște „banale vîrfuri de chibrit”. Care ce fac? Au un fel de sesizor electro-oftalmic care, în clipa în care irisul dispare sub pleoape – adică fix atunci cînd ne înhață somnul – sfîrrr, și gata flama! Dumnezeule, ce chin! Să tot stai cu chibritele alea-n ochi și să-ți blitzuiască retina, ori de cîte ori vrei să vîri cornul în pernă! Absolut insuportabil!

Ce mai aflăm?


Că:

„mai departe ar fi tot scris degetele singure, dacă nu le-aș fi legat,”

Înțelegem de-aici, că scrisul de față a luat ființă cu degetele legate! Așa se explică multe!

„pleoapele strânse peste globii cețoși,”

Păi să ne-nțelegem! Chibriturile alea care făceau sfîrrr! nu mai percutează? Credem că nu, devreme ce...

„umezeala din pereți nu este la fel de sărată ca marea dinăuntru,”

Explicabil. Au tras. Vedeți ce simplu e să vîrîm brazda hermeneutică în cîmpul textual? Trebuie doar să fim atenți la detalii...

Ce mai aflăm?

„ating cerul gurii cu degetul și rup rădăcinile de pelin, din ele fac o băutură pentru aceia care încalcă pragul”

Interesant! Vedeți că și în cer cresc plante medicinale? Anume, în palatinul care supraveghează freamătul cîmpenesc al limbii? Aici ne-am scos pălăria. Cîtă măiestrie
lirică! Și cîtă „sugestie” & „tensiune” – vorba admiratoarei...
Acuma, intervine o mică problemă de interpretare: cum adică se poate „încălca” un prag? Așa, ca și un tratat de neproliferare? Posibil. Deci, tuturor celor care încalcă tratatele de gen, li se servește o licoare amară, să le piară cheful de violare de granițe domiciliare.

Să mai depănăm. Și dacă o facem, iaca ce aflăm:

„oamenii nu sunt onești până la capăt, bat drumul vieții degeaba, se pierd în orice nimic, ard doar chibriturile,

Asta cam așa e. Sunt atîți indivizi pe lumea asta care „bat drumurile” „amniotice”
(vezi mai sus – drumurile spre buric), că-ți vine să-i trimiți pe toți la origini. Să-i pierzi, adică, în „nimic”. Cum, adică, în nimic? Păi ce, amniotica mă-sii e nimic? Doar vorbirăm mai sus de găurile alea negre. Puțină consecvență, vă rog! Consecvența vine pe drum. Că și zice: „ard doar chibriturile”, adică fac lumină în amniotica aia... neagră! Aha, și mai e ceva. ATENȚIE ce logică de fier:

„ard chiar și pieile de drac, și resturile menajere”.

Deci, unde se aruncă gunoiul? La ghenă. Prin extensie poetică și ceva mai hermeneutic: gunoiul uman se aruncă la Gheena, adică în iad, bre. Taman acolo unde se „ard chiar și pieile de drac”. Păi ce vă spuneam? Logică de fier. Vedeți, am găsit, în sfîrșit, un spațiu coerent de lirism, așa cum pledam mai sus.

Ce mai avem?
O iarnă care a luat-o razna și, hop! unii „care își poartă destinul invers, din moarte până la naștere,”. Normal. Spre amnioticul măsicii lor! Nește d-ăia cuplați pe invers, nici nu merită să-i mai băgăm în seamă! La fel ca și poema de mai sus, care spune multe și nu rostește nimic.
Sfîrșit... amniotic!

dă-mi voie să-mi scot pălăria în fața spiritului tău tăios și stilat!
o dată, pentru că:
unu:
- m-ai răcorit pe suflețel, întrucât mâncat îmi sunt și eu de fițele savante ale fiscalității celei atotstăpânitoare, carele ne îndosariază pre noi în conceptele ei funambulești și...
doi:
pentru că, mai zilele trecute fix, o tanti funcționară de același rang apocaliptic, mi-a zis, cu importanța ei dată peste marginile din dotare: \"păi, să vezi matale, iubite contribuabile, cazul acesta comportă două SPEȚE\"!, așa a zis, \"două Spețe\", ehei...
... și mi le-a enumerat, didactologic, pe prima: \"matale, trebuie să plătești pen\'că așa cere regulamentu\'\", \"care... /regualament/?!!\", întreb siderat de de acuitatea impardonabilă a formulării... \"mai informează-te, mai informează-te...\", și m-a concediat, impozant și simultan, sastisită de minima mea importanție plătitoare, care îi procură ei salarul necesar pentru a mă trata ca pe o rufă întinsă al uscat.
nu am mai apucat, deci, să aflu care fu Speța a Doua \"regulamnetară\" și sacrosanctă, dar voi avea prilejul să aflu data viitoare, când va fi să fie...
în particular, tare mult îmi place scriitura ta!

\"Iar multe dintre obiceiurile proaste pe care le au le-au căpătat împreună cu românii\"

Incorect! A se citi așa: unii români, slabi de glagorie, au copiat obiceiurile proaste ale țiganilor. Nicidecum \"împreună\". Țiganii fac tot ce le trece prin cap, fără nici un fel de reținere, în disprețul fățiș al oricărei reguli de bun simț social. Ei opresc mașinile luxoase în mijlocul drumului, stând la parole cu altă mașină umplută până la refuz cu țigani - șatră sui-generis! - oprită și ea în mijlocul drumului, iar tu, dacă ai proasta inspirație să claxonezi în semn că strada nu le aparține, se dau jos, nevricoși, de la volanul tupeului lor monumental, îți trag un pumn în parbriz și te gratulează cu următoarea semeție țigănească: \"ce vrei, băi p..., te tai și te plătesc în bani\"!
Ei se proțăpesc înaintea unei cozi la care românii așteaptă răbdători, iar dacă protestezi, apar ca din pământ gășcarii de pe margini, de \"etnie\" romă și te pun la respect cu o trombă de insulte grosolane. Ei îți pun, în plin week-end, în care speri să te relaxezi un pic, megafoanele la maxim cu Minodora aia a lor sau cu nu știu ce Minune, de-ți vine să-ți tai venele instantaneu. Ei se fac că cerșesc, băgându-ți mîna-n buzunar cu sila, iar dacă îi dai un apeste ea, te fac ca pe albie de porci. Cu alte cuvinte, transformă subit rugămintea \"neajutorată\" în filipică socială de tipul: dă-mi, bă, de bună voie, că oricum îți iau eu cu sila, nașparliule! Ei trec pe roșu și dacă îndrăznești să nu oprești mașina, îți trag o dungă cu un cui peste vopsea sau îți trag un picior în stopuri de trebuie să te scârmi zdravăn ala buzunar ca să îți plătești neamipomenitul tupeu de a \"jigni\" un țigan aflat în exercițiul funcțiunii cotidiene. Ei cumpără pământuri, mașini de lux, își fac vile de prost gust și inundă lumea cu megalomania lor vulgară. Nu românii, care îi suportă cu stoicism. Dacă occidentalii sunt, vai, atât de preocupați de soarta lor și-i dă filotimia afară din casă, să-i ia frumușel în custodie și să-i cizeleze. Nu să-i vâneze pe unde sunt aciuați, la furtișaguri, și să ni-i trimită ramburs la reeducare, pe seama consumului nostru de răbdare seculară. etc. așa că... mai ușor cu obiceiuri căpătate \"împreună\". ei au fost și vor fi veșnice modele de comportament ștăbănesc, de mari scule cosmopolite, care au vad prin toate ungherele lumii acesteia.

\"Ce știe în general intelectualul român despre rromi?\"

Intelectualul român, fie face puseu romantico-literar, gen //\"Hanu Ancuței\", povestiri de-ale lui Voiculescu, de-ale Reginei Maria etc.\"//, fie înghite în sec și se străduiește să evite orice coliziune. Că e mai cuminte așa.


\"intelectuali rromi care se vor ocupa poate mai eficient de problemele cu care se confruntă etnia lor.\"


Păi \"intelectualii\" ăștia rromi, după ce se mai luminează un pic și constată cam ce e cu drăgălașa lor de etnie, fug de rup pământul din corturile seminției. e o dovadă clară că, odată conștientizați, nici ei nu se suportă.

\"Un grup de foarte bine intenționați psihoterapeuți americani a mers în liceele din cartierele de negri cu o rată notorie de delicvență - gen Bronx - și le-a ținut tinerilor în formare discursuri puternic motivatizatoare pentru a-i încuraja să urmeze studii superioare, arătându-le ce pot face cu viața lor dacă fac acest pas etc. Efectul a fost următorul: o mare parte din tinerii negri din acele licee au urmat studii superioare\"

Acesta a fost un fragment foarte hazliu de povestire lirico-fantezistă, în care broasca se dă de trei ori peste cap și se transformă în Ileana-Cosânzeana. Nu cred o iotă. E o propagandă ieftină. La ce \"facultate\" au urmat studiile alea?!!

\"pentru a mai clarifica sursa confuziilor și extremismelor dihotomice de tot felul.\"

\"Confuzii\" și \"extremisme\". Da, dar confuziile sunt țigănești și extremismele, deasemenea. Un țigan care zilnic îmi violează conceptul de om civilizat și mă agresează în propria mea casă, este un extremist sadea. Nu am văzut până acum un român oprindu-se măcar la poarta unnui țigan și cerându-i să se poarte omenește, riscând a fi în mare pericol pentru tentativa aceasta de chemare la ordine. Dar țigan care să intre în curtea românului și să-l amenințe că-l face pilaf, din ăștia am văzut cu duiumul! Acesta-i extremism, față de care suntem prea îngăduitori, din păcate.

\"Țiganii nomazi care își mutau corturile dintr-un loc în altul nici nu mai există astăzi.\"

Nu mai există?? Vaaaai, nu mai târziu de vara trecută am văzut eu, cel puțin în trei locuri, țigani cu căruțele, la margine de sat, înspmăimântând sătenii cărora le șparleau de prin curte orătăniile. Idilic, nu? Mai-mai să-i trag o odă lirică pe tema asta! Ca intelectual de rasă ce mă aflu!


\"Ce am vrut să conturez prin acest demers, este ideea că populația și cultura rrome sunt realități mult mai complexe și mai bogate decât par pentru mulți dintre noi inițial\"

Despre populația rromă știm ce și cum, fără să vină mari specialiști de cabinet să ne spună nouă povești de adormit țâncii. Cât despre cultura rromă, aceasta e inconfundabilă: a furtișagului și a insolenței fără limite.

Concluzie: ori autorul a vizionat numai filme idilice de spre țigani. Ori a citit numai cărți fanteziste. Ori e țigan.
Punct.

Mai întâi să încerc să demontez acuzațiile Ioanei, relativ la modul meu de a comenta textul de mai sus:
Spune Ioana în prima replică adresată mie:
„ioan, ti-ai propus sa-ti bati joc de poemul asta? asta vrei? sa faci circ sub el? de ce sa mai adaug un \"a\" in finalul primei strofe?”
Am reparcurs foarte atent primul meu com. Cum de a dedus Ioana că vreau să fac circ sub textul ei, îmi e imposibil să văd! Că de “a”-ul care trebuia adăugat s-a cam lămurit : era un amărât de typo, văzut de către mine și semnalat ca atare. Pînă aici nici vorbă de circ, prin urmare. Să încerc să rezum și să spicuiesc din comentariul cu pricina : spuneam la început că nu vreau să vorbesc doar ca să mă aflu în treabă. Care-i problema? E cu supărare dacă îmi etalez rezerva asta? Spun apoi că textul comentat îmi pare a fi o ciudățenie. Iarăși întreb: e ceva jignitor în asta? Mai departe îmi exprimam îndoiala că cineva ar putea descifra cu exactitate ideația din spatele textului. Tot nu văd motiv de supărare. Comparam apoi textul cu un fel de spațiu vid, existent între nucleu și electron, cu un fal de machetă de castel, inexpugnabilă. Motiv de iritare de la asta? Mai departe, spun chiar că NU ACUZ autoarea de supraîncifrare și glaciaritate, ci doar încercam să dau o minimală explicație asupra lipsei de audiență, îndeobște cunoscută, - dealtfel și autoarea recunoaște franc lipsa ei de popularitate. Ba, mai mult, îmi exprimam uimirea (deloc ofensatoare, zic eu) că, totuși, un astfel de text, care nu are virtuți centripete în ceea ce privește preferințele lectorului, reușește, totuși, să te agațe și să te stîrnească în a-i parcurge conținutul până la capăt. Ba chiar să și revii asupra lui. În final, îmi exprimam dorința de a veni careva cu glagorie să ne lumineze și pre noi, mai puțin penetranții…
Primul venit a fost o primă, Mihaela Visalon, care, în stilu-i binecunoscut, ne-a vârât și mai mult în ceață! Apoi Elena care s-a dat nițel pe derdeluș și, apoi, fuga-fuguța la trebile ei. De apreciat însă că a recunoscut cinstit, ca și mine, că suntem sub/dotați intelectual. A venit apoi Ela, care ne-a promis că o să ne lumineze mai târziu, așa cum va ști ea. Dar facem o pauză până atunci, căci, iată, apare, în armura-i de cavaler de mancha, îndreptându-se amenințător spre Ninive, ca s-o pedepsească în locul domnului, apare năbădăiosul Cozan. Acesta, sub armia sfintei indignări estetice, pune mâna pe manualul biblic și ne (mă) învață că, la final, Iona ăla ar fi spus:
“A BOLBOROSIT ÎN APE
UN’--DOI--TREI
ȘI—ATÂT”
Luai cartea cărților, care va zică, încă odată, la răsfoit, prin capitolul Iona, unul din cele mai tâmpite din biblie, și căutai sus-pomenitele zisuri. Nexam, absoliman.! Cozane, eu cred că tu ai citit în cartea de bucate și ai confundat meniul cu bolboroselile proorocilor ălora, care, ce visau noaptea, puneau în practici ziua. Poate era vorba de o rețetă de ciorbă cu găluști și ție ți se păru că vezi balene ucigașe voiajând prin ea. Mă gândeam că, la cât de întortocheat te dai, inventai și tu ceva mai isteț, nu să mă trimiți pe mine la liceu. Întrebarea ar fi dacă nu cumva tu tot pe-acolo te afli și ai evaluări de palier pe măsură. În fine. Faptul că fulminantul Cozan, în loc să-și vadă de parceluța lui, a simțit nevoia să se învârtoșeze (chipurile, subtil, bre!) împotriva unui comentator căruia așa i s-a părut și lui că i se pare, păi era normal să-mi trezească o anume reacție. Eu nu avusesem nimic a împărțire cu ‘mnealui. Dar dacă el are a-mpărțire cu mine, să mi-o spună, căci am altceva și mai eficace în dotare decât „buricul ideilor” mele. Rezon.
Ei, și după Don Quijote de la Panciu, apare și Ionuț de la Canciu, di piste mări și țări! El, mai galant, - galanterie de import, deh! – cică a înțeles tot, și așa de tare a fost entuziasmat, încât, rămas într-o suflare, a mai reușit să spună: Oooooooooo! Iar ecoul oului transatlantic a reverberat peste ocean și a fecundat toate domnițele necercetate, încă, ginecolocic, din Țara Rumânească! Fetelor, când dați naștere puilor de Caragea să ne spuneți, ca să-i reînnobilăm pe scaunul domnesc al giudețului.
Vine, apoi, și Paul Bogdan, care a reușit, păstrând cuvenita distanță, să secrete un text relativ credibil. Păcat că a ținut să se reîntoarcă la final, ca bumerangurile australiene, și să ne pocnească în moalele capului cu o povestioară indescifrabilă, cu un dar și un bărbat care nu știu ce face cu masculinitatea lui! E, fiecare cu ce-l doare!
Apăare și Ela, care, chiar dacă a anunțat cu onestitate, din start, că va încerca să spună ceea ce crede și așa cum pricepe, s-a cam lungit și a făcut dintr-un început promițător o peltea critică sfârșită în obscuritate absolută. Mai ceva ca textul pe care încerca să-l deslege!
Dar iată și un comentariu de bun simț, așezat, bine punctat, frumos adus din condei și, chiar mai mult, dovedind măsură și capacitate de evaluare. Și vă rog să mă credeți că habar nu am cine e fata asta! E vorba de Maria Bălan și te rog Maria să comunici celor care nu cred, că adresa de mail, pe care ai postat-o jos, nu este pentru mine, în nici un caz.
Uite și Ramona Iancu, care nu face un comentariu pe text, se introduce în subtext și își consemnează popria-i stare, care, din păcate, nu prea are legătură cu ce se întîmplă pe aici. Poate că în jurnalul propriu, da.
Despre Emil Fanache nu mai spunem nimic, căci nici nu prea avem ce...
Bon.
Zice Ioana, iarăși, în a doua filipică adresată scandalagiului de mine, dar prin ricoșeu, ca la tenis de masă: „a sarit ioan sa nimiceasca poemul asta si pe mine odata cu el”.
Ioan, dragă! Că un poem poate fi “nimicit”, mai treacă-meargă, dar că autorul lui poate avea aceeași soartă, drept consecință a acestui pârdalnic fapt, asta chiar că nu are nici o noimă… Păi odată ieșit în piața publică, Ioană, ce ai dori tu, de fapt, să i se întâmple unui autor? Să cadă toată asistența negustorească pe spate și să înceapă a intona Missa Solemnis, urmare a divinei inspirații care i-a sugerat momumentala creație. Ai vrea să vezi cum majordomul de seviciu al lingușelilor pisicești de critic de la Mancha, își ia halebarda de bard-rupt-din-gard și sare în cârca Rosinantei, întru salvgardarea onoarei ultragiate a Dulcineei poetese? Vreai ca nimeni să nu îndrăznească să se atingă nici cu o floare de sublima ta creație? Ca să n-o lungesc, zic că gândești cu afectele, iar nu cu efectele, în materie de poezie.
Mai exact: lasă-mă să greșesc, îndoindu-mă! Nu să te boiesc, mințindu-te frumos!
Dar…
1. Eu nu am afirmat nicăieri că tu scrii prost. Arată-mi și-ți ofer capul meu pe tavă.
2. A, că stilul tău nu mă câștigă pe mine, ca lector, e cu totul și cu totul altă poveste. Dar aci e vorba de gust, iar nu de aprecieri critice de circumsatnță, așa cum sunt cele șoptite pe la colțuri de cortină, în băsmăluțe parfumate, din motive pe care refuz să le discut.
3. Afirm aici că singurele fisuri pe care le-am găsit acestui text sunt numai două:
a. “Ca tunetul furtunii adâncului gropii”, care seamănă a îmbîrligătură, ca să nu mai pomemesc de un aer ușor pleonastic.
b. “Iar sucurile acide s-au vărsat in ciorba clară” care-mi scrâșnește în urechi și e și așa de stângaci că nici unui începător nu i-aș acorda circumstanțe atenuante.
Atât!
Mai mult chiar! Poema de mai sus e unul din texetele tale de excepție și, evident, unul reprezentativ de pe acest sait. Și asta o spun, rog să fiu crezut! cu toată convingerea. Disputa pe care am provocat-o intenționat, recunosc, - dealtfel am cam sugerat asta printr-un comentariu scurt – a avut drept scop trezirea la realitate, un duș rece care să ne facă să reflectăm asupra comodității cu care receptăm unele texte facile și a opacității cu care neglijăm altele. Și aci nu e vorba de cei care nu au suficientă substanță ca să-și permită ieșiri intempestive la rampă, ci de membri cu greutate care ar putea să dea sentințe ceva mai inteligente și mai pline de miez, decât bâiguieli savante și scărpinări oltenești după ureche, făcute cu aerul impozant al cugetătorului imperial, din care nu înțelege nimeni nimic și care, în cele mai dese cazuri, nu sunt altceva decât un prilej de a-și reetala propriile-i “virtuți creatoare”.
Eu, Ioană, nu ți-am alintat cu busuiocul ego-ul poetic, căci am crezut că vorbesc cu un autor care înțelege care e sensul adevărat al unui demers critic, că ai lejeritatea și paciența de a aprecia faptul că un lucru cu adevărat inteligent se spune în stil cartezian: “Dubito ergo cogito”! Și, mai ales, făcând efortul generos de a spune lucruri curate, clare și lipsite complet de ambiguități cocoșești, care spun fără a rosti, de fapt, nimic.
Nu-ți rămâne, ție, ca și altora, - căci am vorbit, totuși, generalizând tot timpul – nu vă rămâne decât să vă lasați egourile poetice legănate în dulcea iluzie a genialității voastre incontestabile. Altfel, numai de bine!

Ultima oră și cevașilea:
Uite că nu m-am înșelat! A mai apărut un cavaler imaculat, numit Bazil! De ce simte nevoia și Bazil să mă ia pe mine în răspăr, în loc să-mi administreze o lecție de critică inteligentă, nu pricep! Să zic că știu și mă fac că nu-nțeleg? Of Doamne, cât de subțirei sunt unii în demersurile lor naive și cât de ușor cad în laț!! Bazile, dacă ai ceva special să-mi comunici, te rog s-o faci față către față, iar nu încredințându-ți panașul semeț doamnei muze! Vai, vai! Și eu care credeam...
Dar mai trebuie să apără cineva la rampă. Mai trebuie... Să dăm șfară în țară?
Cu acest prilej am aflat și cam câtă ipocrizie poate fi depozitată într-un om!
De altfel cam știam, dar aveam pretenții de la slujitorii eștia rafinați ai cărții!
De-aia spun eu că nu cred în poezie...
Și nu numai!

Mă tot învârtii în jurul com-ului meu ca să pricep ce te-a supărat așa de tare, bre Andrei! Bag samă ceva ce eu nu știu și spusăi cu gură de păcătos. Acu, ce să zic de vrejul ăla?! Prea e incognito ca să fiu obligat să dau google pe o buruiană. Mă gândii eu așa că nu orice vrej poate fi agreat de nasul sensibil al unei iubite. Și, mai ales, unul de fasole. Nu de alta, dar îmi evocă efuziuni sentimentale cu un oareșce iz mioritic, chiar dacă e plantă de import. Măcar de-ar fi fost rochița-rândunicii... Era la fel de exotic să o descojești. Cel puțin ca și descojirea palisandrului ăla - oricum, frumos mirositor și frumos arătător.
Dar, fiecare cu plăcerea lui... Mulțumesc pentru invitația de a folosi taraba cu semințe delicate, în vederea aprovizionărilor de sezon! Îmi mai trebuiau câteva pentru campionatul mondial de țintar în aer liber. Că la sală cred că ar fi imposibil...!
P.S. Poezia chiar mi-a plăcut, dar eu am obiceiul să nu rânjesc paliandrul când mi se întîmplă să mă extaziez....

Va să zică, am citit odată. Cu atenție. Și mi-am așezat capul în mâini. Am mai citit odată. Cu și mai mare atenție. Și am repetat poziția gânditorului. Cum însă riscam să rămân încremenit în proiect, am renunțat. Apoi am hotărât că nu e bine. Inflația cogitativă e un fenomen care disturbă piața. În cazul acesta, pe cea a poeziei. M-am gândit: să fac pe deșteptul? Nu, că nu mă prinde! Să fac pe prostul? Nu, că nu-mi convine! Așa că am hotărât: fac pe evazivul. Nu știu dacă e o stratagemă prea inteligentă, dar așa pot ieși din încurcătură. Bun. Păi dacă tot sunt un evaziv declarat, hai să trag cu ochiul pe la vecini!! Să fac, cum ar veni, un fel de critică a criticii. Ce bine mă simt! Fur de colo, fur de dincolo și scap de incomoditatea de a spune ce îmi trece prin cap. Ia să vedem:
“Vărsături, poluții, cangrene”… ioi! Simt nevoia să beau un pahar cu apă! Se vede treaba, încă din start, că este un comentator(oare) extrem de generos(oasă)… O fi soră de caritate? O fi lucrat pe front ca felceriță? Să vedem mai departe: “… posibil retroactiv optiunea hiperfrenica din cetatea virtuoasa a aceluiasi vechi decolteu european.” Va să zică: “frenic” – un mușchi legat de diafragmă; hiperfrenic, adică, gândesc io, muritor de rând care face piața ca omul necomplexat, asta ar veni cam ca o fâlfâire disperată de vintre contorsionate, un fel de vomă universală, stârnită de ingurgitarea necontrolată a unor dicționare insipide… Dar stai nițel: “cetatea virtuoasă a aceluiași vechi decolteu european” ! Aha. E spus adânc! Pregătesc sonda și forez în puțul gândirii: să zicem că “cetatea” asta “virtuoasă” ar fi simbolul eufemi…nizat al unei domnișoare aflate încă la o vârstă îndoielnică și nedeclarată public. Și mai cum? “vechi decolteu”? Și, încă, “european”. Nu se mai potrivește. O fi decolteul Europei ăleia răpită de Zeus? Nu, sigur nu se potrivește, oricât am încerca s-o… De unde atâta virginitate?!! M-am făcut de râs! Credeam că ies la liman cu furtul calificat de rebusuri lingvistice. Nu ies. Ba chiar încep să am scrupule submliminale de ins necioplit. Poate că totuși mă pot salva, continuând investigația. Să vedem: “educatia simturilor la adapost de tendinte protofasciste ar sugera o viziune mai dialogica asupra lucrurilor”. Punct. Era și timpul Dacă ar fi continuat tribulația asta genială, contractam, desigur, un anevrism ucigaș care mi-ar fi pecetluit zilele. Protofascism! Scotocesc în grabă prin memorie. Am ajuns pe la Altamira. Văd un Hitler cu barba până la brâu și cu ditamai măciuca în mână, imperializându-și vecinii cu discursuri onomatopeice: Mba-hinghimbda-ahua-brumm! (“Mama voastră de protoevrei! Nici aci nu scap de voi!” - traducere liberă…) Enghlt-mbu-rimhaaaaa! (“Eu stau la adăpost și mă educ neuronal, voi? nomazi fără căpătâi?” – traducere și mai liberă). La care evreii, diplomați din protonaștere, răspund: (“Mei Hitlire, mei! Noi propunem o viziune mai dialogică asupra lucrurilor, mei…” - aci nu a fost nevoie de traducător). “O… ce? – se miră, cruciș, dictatorele… Reviziune dia…logică?!! Mă, voi vreți să-mi furați calul!!” Și dă-i, și omoară-i, cu măciuca aia ideologică, de au rămas bieții evrei holocaustizați de tot. Istoria asta protonoțională!... Și promoțională!...
Mai departe:” marea gargara isi largeste falcile in bucuria producatoare de microgargare secundare, sub o forma sau alta, articulate tacit. Oroare in furnale. Ole!” Marea gargară!! Adică, zic eu, că ar fi gargara aia absolută, care, ca și universul ăsta ofticos, emigrează spre roșu. Adică, face gâl-gâl și se înroșește de furie la gândul că sunt alte gargarițe-gărgărici, de pe colo, de pe-aici, care – incredibil tupeu! – sar extaziate dintr-o falcă-n alta, adică de la cer la pământ, cum zice povestacea recenzentă. Și ele, gargarițele(gărgăricele) astea ( variantă: gărgărițele) - sunt niște mari re-producătoare de “articulații tacite”, care au drept scop ceea ce sugerează, subtil, și prețioasa meta-foră: adică să se articuleze tacit. Ca două gărgărițe-gargarițe-gărgărici-arici-pogonici lesbiene! Asta numai după ce, printr-un complex și ororizant proces de cocsificare, ce azvârle din furnale o cumplită pandermie ecologico-metafizică, sunt turnate în țagle și livrate la export. Undeva, prin Spania. ( Cam pe acolo ar veni decolteurile alea europene, dacă e să facem niște calcule de improbabilitate). Țagle necesare tore-adorilor și tore-adoratoarelor, pentru mici corecții codificate, aruncate cu aplomb în capul înfierbântat al Minotaurului, care rătăcește și rătăcește, săracul, prin subteranele îmbârligate ale palatului ăla minoic. Noroc cu dezlegătorii de cimilituri, care, ajunși în fața Sfinxei recenzente, Corina, revelează mistere greu descifrabile.
Ole!

Politruci, cocoși, pleșcari,
Damolete, ștabi, zapcii,
Farisei, vînduți, sforari,
Altfel spus: niște boccii!

De ce nu și Adriean Bocdeanu?

... să revin.
Am dat, pe google, de Nadine Gordimer și trebuie să fac corecturile necesare.
Premiul nobel pt literatură, 1991.
Titlul corect al romanului pe care l-am împrumutat, cred că de la o bibliotecă, din îndepărtata provincie, este \"The pick-up\".
În traducere cam liberă, mi s-a părut mie: \"La agățat\".
Poveste interesăntucă, dar cam trasă de păr.
Stilul oareșcum neevidențiabil, nu ieșit din comun. (Mi-am notat impresiile)
Am citit-o acum vreo doi ani, parcă.

...saramago!
sunt un fel de ateu, dar nu comunist.
și nici suprarealismul nu mă prea încîntă.
deci, nu m-ar prea interesa.
afară doar, de \"Evanghelia după Isus\".
dar sunt prea mulți nobeliști care ne scapă.
ultimul care nu mi-a scăpat a fost o sud-africană care a primit rîvnita distincție prin 92 sau 93, nu mai țin minte. cartea, cu titlul original: \"pick up\".
nu-i mai știu decît decît numele mic: nadine.

...fir-ar să fie, - am mai spuse de cîteva ori, pe ici pe colo - cred că singura poezie relativ credibilă a rămas cea de tip parodic. Este un autor - (pe care nu-l pot menționa aici fără permisiunea lui) care face acest lucru în mod strălucit. Chiar și proza are cam aceleași curs. Nu mai poți scrie ceva la modul serios, pentru că zona expresivă a fost grav compromisă. Frazelogie, artificiozitate, surplus - vorbe la kil!
Parodie, deci, cam așa, ca viața.
Intuițiile bine exersate ale celor ce fac bine acest lucru stau mărturie.
E trist, desigur.
Dar, iată, că poate fi și vesel.

PS: A-i tăia cuiva macaroana cu expresii de genul \"nu ai ce căuta aici, de ce te obosești cu o lectură insipidă?\", este egal cu a-l prinde pe unul care cinează la o pensiune ta și a-i da cu blidul în cap dacă înghite cu noduri mîncarea gazdei și nu se declară mulțumit.
Dacă e nevoie, ne ducem și la cantina populară, dar atunci de ce mai ții, dom\' apropitar, firma aia mare la intrare și promiți delicatese garantate?

...nu a fost deloc o caznă. Ba chiar dimpotrivă,- exercițiile de genul ăsta relaxează. Și e posibil să relaxeze și alți cititori. Și ar trebui să o relaxeze și pe autoare. Să-i dea, cu alte cuvinte, de gîndit. Corul micilor encomiaști nu face bine la exigență. Faptul că, să zicem, un vechi consumator de texte, are o reacție indigestă și oarecum persiflantă, ar trebui să inducă oricărui autor un exercițiu de autoevaluare. Iar nu de răpuns înțepat și resentimentar. Nu am înțeles niciodată de ce un comentariu, - fie el și ceva mai coroziv - transformă un autor într-o baricadă, din spatele căreia lansează cocteiluri molotov.
Evident, nu e singurul caz. Reuniți într-o solidaritate de castă privilegiată, acești autori, incapabili de a se apăra altfel decît pe cale administrativă, acești autori, zic, exilează orice consumator de altă opinie decît cea favorabil-amicală. Să le facă atît de bine iluzia în care își consumă fărîma de genialitate?

Lăsînd aspectul anecdotic la o parte, textul de sus este un exemplu de grafomanie cronică, lipsit de responsabilitate față de actul scrierii, mai ales că vine din partea unui foarte vechi activant în zonă.
Personal, nu am putut selecta din el decît două expresii adevărate, lipsite de artificiozitatea aceea înecăcioasă care parazitează poezia de azi.
Iată-le:
\"astăzi cerul este păgân și distrus de viscol, cade pe pământ odată cu marea deznădejde a iernii,\"

În rest... zăpadă topită!

...că nu sunt suficient de exersat în hermenutica ideii de literatură și, ca atare, nu am habar de conținutul enigmatic al unor mici sintagme temporale, cum ar fi: \"înainte\" și \"după\", ceea ce m-a pus într-o acută dificultate de decriptare. drept pentru care aș ruga autoarea să facă un elegant efort explicativ și să-mi devăluie ce se află în spatele suspomenitelor sintagme.
în altă ordine de idei, nu pot să nu observ saltul combustiv al amorului pur în zona inspirațiunii poetice! (am în vedere și restul poemelor de mai recentă manifestare...)

îmi este extrem de greu să vizualizez următoarul exercițiu... existențial:

\"... gura ei între picioarele tale tot mai aproape și
tremuri cu spatele lipit de mine\"

fratele meu păjurean,
dacă-mi aduc bine aminte - și te rog să mă corectezi dacă greșesc - eu am făcut cam vreo trei comentarii la textele tale poetice. în unul mi-am manifestat îndoiala asupra calității lui; în altul, am făcut aprecieri pozitive, deși nu entuziaste; iar cît privește pe cel de față, chiar am fost sincer impresionat de reușită. se vede treaba, însă, că oricît de sincer aș fi, musai mă pomenesc cu un proces de intenție taman în moalele capului, chiar și cînd îmi exprim surpriza plăcută vizavi de ceea ce citesc! oi fi eu de vină, că nu reușesc a mă face înțeles, or fi cuplați pe bruiaj semantic cei care mă receptează, nu știu. dar, de data asta, - pun mîna pe biblie, căci o am, întîmplător la îndemînă - că textul de mai sus chiar mi s-a părut o reușită, dat fiind ușurința, dinceritate și, implicit, credibilitatea în care a fost scris. sintagma: \"tiehnika - balșaia; slova - krasivaia!\", de mai sus, chiar asta a vrut să spună, chiar dacă în stilul meu, cumva puțin mai neconvențional. acu, ce să zic? o iei cum dorești, dar m-aș bucura să mă crezi pe cuvînt.

iar apropo de liniștea de pe aici, nu pot spune că sunt cam multe sfinte cuminecături în straie cernite, care cred că literatura este un fel de liturghie cu prescuri cumpărate de la supermarket și, deci, trebuie să facem mumos în fromt, că altfel ne papă sf. atanase, făcătorul de plăci de gramofon columbia. nu știu cum să zic, dar se confundă stilul viu, tăios, robust cu insulta de mitoc a poeților de la coada juneții. ceea ce, pardon, nu se prea nemerește, bre! dar... asta-i țara, cesta-i norodul!

...ai nimerit-o bine, victore, ai pus-o la fix pe note, da\' știi cum? la fix!
tiehnika - balșaia; slova - krasivaia!
e prima ta bucățică versificată care mă convinge.
ura!