Fix în Fisc

Toată lumea zâmbește aprobator și cu îngăduință în fața celebrei sintagme „de moarte și fisc nu scapă nimeni”. După dramatica mea experiență, aș spune că uneori ele chiar sunt intim legate una de alta, și, când spun asta, mă refer la crucea pe care o tot port la Administrația Finanțelor Publice din timp în timp. Tragismul nu vine din cozile nesfârșite, din șocul și paradoxul vizual dintre opulența exteriorului clădirilor statului și mizeria munților de hârțoage prăfuite, înghesuite și aruncate alandala din interior, ci el vine direct, penetrant și uimitor de la Sfântul Funcționar Public. Aș merge până acolo încât aș afirma că vine de la Funcționara Publică. Prin nu știu ce conspirație a universului și onor statul suveran, administrațiile financiare gem de exemplarele spiței feminine, fiscul e femeia funcționar public, ce mai încoace și-ncolo. Blonde, brunete, roșcate, incolore, constipate, îngrețoșate, paralele între ele și cu ele însele. Să spunem că soliciți un certificat fiscal. Certificatul fiscal are putere absolută, se administrează periodic, în doze atent stabilite, ca aspirinele luate preventiv sau la ananghie, fără el nu exiști, fără el poți să-ți iei adio de la soarta ta mizeră de agent economic nemernic și oricum fără perspective. E musai să-l ai! Din acest moment soarta ta stă în mânuțele grațioase și pufoase ale funcționarelor publice, cu tot cu prelungirile lor ojate și atent manichiurate. - Bună ziua! - Bună ziua! - Vă rog, pentru un certificat fiscal pentru licitație... - Certificat fiscal? se miră individul de la poartă, cu privire bovină. Apoi se repliază uimitor și își afirmă neșovăitor destoinicia: - Ghișeul 2! Bun. Ghișeul doi, respir ușurată finalmente, după două crize de apnee, orbecăind între subsol și etaje. Mă așez regulamentar la coadă, după ce, în prealabil, fac câteva măsurători topometrice și depistez care mi-e calea în încrengătura de genți, serviete, mape, foi și personaje agasate. După jumătate de oră, ajung în dreptul gemulețului cu vedere la buricul meu, adopt postura gheboasă, mă fracturez la 90 de grade și îmi exprim cererea. O mimoză rotofeie își țuguie buzele rujate gros, nu mi-e clar dacă a mâncat gem de prune dimineață sau ăsta e gustul femeii în materie de cosmetice, și îmi scuipă verde în față ca pe-o flegmă două vorbe: - Ghișeul 5! Încă nealterată și plină de entuziasm îngaim, ceva mai puțin sigură de mine decât la intrare: - Păi mi s-a spus că la dumneavoastră. - Ce nu înțelegeți? se rățoiește rotofeia atât de virulent la mine, că îmi controlez instinctiv reverul să nu-i fi scăpat vreun strat de gem de pe buze. Aici luăm declarațiile lunare, pentru certificat fiscal la ghișeul 5! Fac coada și la ghișeul 5 și în sfârșit îmi văd minunea cu ochii. - Vă rog, pentru un certificat fiscal... - Dosarul! ordonă interlocutoarea mea. - Dosar? mă mir deja panicată, mimând penibil și inutil inocența. - Da, dosar! Cum să vă dăm certificat fiscal dacă nu aveți dosar? Cu teama în suflet și cu glasul tremurând prevestind fatalitatea încerc marea cu degetul: - Îmi puteți spune despre ce dosar e vorba? Cu un gest demn de Xena, prințesa războinică, acreala din fața mea îmi flutură două foi pe sub gemuleț și mă somează să-mi retrag trupele de pe câmpul de luptă până la noi ordine. Așadar, citesc ce trebuie să conțină dosarul și cu prima ocazie mă înființez iar la ghișeul cu pricina. Acreala îl studiază, mă urechează că de ce nu am scris în clarul clarului toate datele de pe buletin, că de ce nu am dosar de carton în loc de ăsta de plastic, cum să noteze ea pe plastic acuma, tastează îngrețoșată ceva în computer și îmi scrie un număr luuung și generos pe cerere, după care își mută privirea către condamnatul următor. - Păi și acuma ce fac? întreb. - Vă duceți la inspectorul financiar, cum ce faceți?! - Aha, la inspectorul financiar, îngân după ea căutând să mai trag de timp, poate, poate îmi pică din cer revelația zilei fix în cap. Cum nu îmi pică nimic altceva decât o subită durere de tâmple, fac un ultim gest de eroism și insist: - Unde anume? - La subsol, catadicsește acreala să mă informeze dând ochii peste cap. Liberă, liberă, liberă! Îmi vine să zburd de fericire printre înghesuiți, mă simt regină, calc drept, demn, sunt dintre cei aleși! Ajung în catacombele palatului și în fața ochilor mi se deschide generoasă o sală de baluri demnă de filmele rusești. Una lângă alta, multe, mari, aliniate, înghesuite, copleșitoare și cotropitoare, cât vezi cu ochii, femei! Clipesc des, la naiba, ori mă înșeală în ultimul hal astigmatismul miopic, ori am aterizat printr-un joc crud al soartei în zona crepusculară. Mă trezește brusc din confuzie, lovindu-se de mine, o oaie neagră desprinsă din turmă, behăind isteric: - Așteptați pe hol!!! - Au! Pe hol - îngân iar la fel de penibil - mă scuzați. - Pe hol!!! Pe hol!! mă mână pițigăiata din nou și binecuvântez clipa în care nu i-a trecut încă prin cap să-și aducă biciul la locul de muncă. Doamne, ce bine e pe hol, sunt între ai mei în sfârșit! Dau roată cu ochii și văd fețele zâmbitor resemnate ale colegilor de suferință, adunați toți, toți împreună, respirând la unison în așteptarea momentului crucial, într-o complicitate și solidaritate inexprimabilă a lui „am trecut și noi prin asta!”. Mă simt ca acasă, ca la mama în ajun de Crăciun, când totul e sigur, cald, calm și prevestitor de bine. Mă lăfăi ca în patul copilăriei printre explicațiile, sfaturile și șoaptele binevoitoare ale colegilor mei de suferință, cum să vorbesc cu inspectoarea, cum să mă programez, cum să deschid ușa cu piciorul, în fine, cam tot ce trebuie să știe un om. După absolvirea cursului pregătitor, intru! Mă opresc la primul birou din drumul meu și rostesc magicele cuvinte deja devenite mantră: - Vă rog, pentru un certificat fiscal... - La dna Dobrescu. Dau ochii roată, în dreptul fiecarui birou tronează impozant, cu litere de tipar arial bold 20, numele fiecăreia dintre ele. Întind cererea dnei Dobrescu, fără ca dumneaei să bage de seamă că exist, lucru perfect normal, aici e spațiul exclusiv al dreptății fiscale, odată intrat om, procesul dramatic al transformării și devenirii tale te va scoate, pe aceeași ușă pe care ai intrat, de-a dreptul agent fiscal cu drepturi înmatriculate, cu numere tipărite pe tine ca un tatuaj definitiv. Dna Dobrescu aruncă ochii verzi, superbi și rimelați peste cerere, mă reperează în computer și apoi face un gest total neașteptat și năprasnic. Se ridică de pe scaun! Bustul impunător și generos al doamnei Dobrescu umple camera cu noi sensuri ale poziției bipede, exact în momentul în care vocea ei moale și mătăsoasă freamătă întrebarea: - Fetelor, vrea cineva ceva de mâncare? Jur că nu aș fi refuzat o asemenea ofertă dacă, în acea clipă magică, nu m-aș fi simțit clona perfectă a omului invizibil, iar tipului ăstuia numai cu „fetelor” nu i te-ai fi adresat. Fetele vor, așa că dna Dobrescu are prilejul să umple iarăși camera de sensuri, în plină grație a unei dansatoare de reggaeton, cu opulentele ei fese, sănătoase să-i fie și mai ales la locul lor. Dar ce scorpie lipsită de simț estetic ar fi putut să nu-i ierte dnei Dobrescu ieșirea atât de triumfal sexoasă? În administrația finanțelor publice, timpul nu trece niciodată la fel ca afară, așa că cele 20 de minute în care a lipsit doamna D. m-au maturizat fulgerător, ca pe voinicul poveștilor copilăriei mele care creștea într-un an cât alții în zece. Reîntoarsă printre cei mulți, dna D. are brusc revelația existenței mele sau mai precis a existenței cererii mele, așa că preia de la o colegă o agendă neagră, tenebroasă și tulburător de încercată de timp, o deschide cu gesturi afectate și în sfârșit notează în ea ființarea mea în acel spațiu. Apoi, pentru prima oară privindu-mă în ochi, îmi șoptește: - La dna Olteanu. - Oh, la dna Olteanu... Iar ochii roată, iar carusel amețitor de priviri fiscale și iat-o pe dna Olteanu. Nu sunt un personaj prost crescut, însă după ora petrecută „pe hol! pe hol!”, după sprijinirea birourilor palatului, după cursa demnă de formula unu printre ghișee, mă prăbușesc fără invitație pe scaunul dinaintea biroului dnei Olteanu. Aceasta îndeplinește demnă de toată lauda menirea destinului său: așează foi. Așează foi întâi una peste alta, la linie, ordonat, apoi în dosare, apoi în cutii. Expir ostentativ ca să-mi semnalizez prezența. Dna Olteanu mă privește peste ochelarii cu rame groase și negre, trimite trufaș zulufii peste umeri și rostește apoteotic: - Vă rog să așteptați! Aștept, aștept să alinieze alte foi, să le îndosarieze, să le arunce în cutii. - Bine, zice. Să vedem. - Să vedem, zic și eu deja mult mai relaxată. Schimbăm câteva adresări de politețe fiscală: care mi-e codul fiscal, câte puncte de lucru am și unde, în ce an m-am înregistrat la ei, chestii de importanță vitală de altfel. - Păi sunt toate în dosar, zic. - Se prea poate, eu n-am de unde să știu. - Cum nu aveți de unde să știți? Nu de-aia am făcut dosar? - Ba da, dar dosarul nu a ajuns la mine. Sfântă Zeiță a Fiscalității, apără-mă! Simt cum birourile se prăbușesc peste mine, cum ancestrale imbolduri criminale îmi întunecă mințile, iar eu voi sfârși sufocată de fesele grotești ale vreunei funcționare publice. - Dar unde e dosarul meu? întreb furibundă și cu ultimele puteri. - Unde l-ati depus, la ghișeul 5. - Înțeleg... De fapt nu înțeleg nimic, dar simt că e momentul să trec mai departe. - Și-atunci ce facem? - Nu ce facem, ci ce faceți. Veniți peste două zile, când ajunge dosarul la mine. - Adică dosarului meu îi ia două zile să ajungă de la etajul unu la subsol? - Dar credeți că numai dvs. vreți certificat fiscal? mă întreabă călăul meu și în clipa aia am deja imaginea unui Sisif care tot cară dosare, unul câte unul, de la etaj la subsol. - Am balanța la mine, nu putem verifica acum? - Nu discut decât în baza dosarului, zice și adio și n-am cuvinte. După două zile revin. Confruntăm date, scrie hârtii, listează la imprimantă, își sună superiorul, de ce am plătit în plus, de ce declarația fiscală nu e înregistrată la ei, deși fac dovada înregistrării. Du-te la ghișeul 12 să o mai înregistrezi o dată, unde, o spălăcită cu o mână îmi ia actul, cu alta mănâncă, fac temenele, fac crize de nervi, fac reclamații, fac atacuri de panică. Revin după alte două zile, după limpezirea neclarităților, mai trebuie să aștept două să intre la semnat cererea mea și abia după alte două zile pot ridica minunea care îmi atestă dreptul fiscal de a mă mișca. Licitația a avut loc cu trei zile în urmă, am pierdut-o, dar nu-mi pasă, sunt fericită! Timp de o lună, cât e valabilă, hârtiuța aceasta dovedește lumii că exist!