Întotdeauna e loc pentru încă o șansă

I. din ale mele și ale lui Picasso la prima cafea - Ce cauți? m-a întrebat, din priviri, Domnul Picasso. - Caut începuturile, dar nu cred că mai dau de ele. - Mai aruncă din cele noi. - Dar dacă tocmai acolo sunt și ele? - Întotdeauna e loc pentru încă o șansă de noroc, mi-a spus el, senin și felin, în sfatul lui regăsind din învățăturile tatălui meu. Știa tata ce știe, de ne dădea atâtea sfaturi, mie și fratelui meu, Nicolae-Puiu, mai mare ca mine cu trei ani fără 8 luni. De la el avea tata pretenții mai mari. Norocul meu că sunt cel mic și când ajungeau socotelile la mine, asprimea tatălui meu se mai potolea. Evident că-n toate acestea, un rol important avea și intervenția mamei, cu un talent de-a aplana conflictele, în completarea căruia venea și dragostea ei de mamă... Sora mea nu prea intra-n calcul, că ea și mama erau ca două gemene, mama fiind geamăna mare. Și la rost eram luați noi, băieții. Cum spuneam, păruiala ajungea la mine ca o mângâiere. Într-o seară cu stele și lună plină, s-a întâmplat, însă, să sar calul. Se strânseseră la noi, la poartă, pe laviță, niște fete de măritiș, însoțite de Mihai al lui Păluță. Mie-mi plăcea cum se speria sora lui Mihai, când mă făceam că arunc motanul pe ea. - Liniștește-te, mi-a spus tata, ca un ultimatum. De unde să mă liniștesc, că-n nunta stelelor și-n lumina lunii, vraja era așa de mare că nu mă interesa decât să văd fata aceea cum se sperie și râde. Și râdeau toți, numai tata era supărat că nu-i dau ascultare. Când am socotit eu că efectul este maxim, am aruncat motanul pe ia fetei. Motanul s-a agățat de șnurul care strânge pieptul fetei. Fata s-a ghemuit și-a plâns rușinată de pieptul dezgolit. Simultan, mi-a tras tata un șut în fund, de-am zburat până pe prima creangă de dud. Văzând mama că s-a îngroșat gluma l-a îmbrâncit pe tata, știindu-l de ce-i în stare când se înfurie. - No, stai că dacă-i să-l omori, să-l omor și eu, a zis mama, că doar noi l-am făcut. Și m-a luat mama în brațe și m-a ciufulit un pic. Apoi m-a pus jos și mi-a spus: fugi. Dar eu nici n-am plâns, nici n-am fugit, ci m-am pus în spatele mamei, ținându-mă de fusta ei... Luasem o păruială zdravănă, dar eram așa de împăcat cu ce făcusem și cu ce încasasem încât, în loc de durere, de întristare și suspin, o flacără de bucurie îmi încălzi inima cu atâta dragoste și îngăduință, că, de acum, încăpea toată lumea în ea... sub iedera plecată din casa cu iederă digurile vechi de Atunci stau bine acoperite Acum Constanța, vineri, 29 septembrie, 2017 (din Atunci și Acum, de la Crișul Alb până la Marea Neagră) II. Din Insula de mâine, evident că azi este pentru tine ieri. De aici mi-a trimis Micul Prinț, o parte de început, din Atunci când, Niciodată și Întotdeauna mâncau praz și lumea nu știa ce-i acela necaz. “Ioana-Steluța Manea (Micul Prinț) 4 Septembrie lângă Constanța • Pentru că iubiți pescărușii, vă trimit un Pescăruș Solitar și Omul care iubea pescărușii. Zilele astea voi ajunge și la Mega să las, la florăreasă, revista Steaua. Îmi aduc aminte de Cormoranul de la Casino, prieten bun cu Hristu Caricaturistu. Ce spuneți de acest Om în Alb? Când am fost duminica trecută în Piața Ovidiu, exact la sfârșitul spectacolului, când lumea se-ndrepta spre focurile de artificii, un bărbat înalt, îmbrăcat în alb, așa mi se păruse atunci, dar de fapt nu era alb curat, ci-un gri murdar spre bej, s-a oprit în fața mea și mă privea. Inițial am crezut că o fi vreun artist venit din București pentru spectacol, mai ales că avea și două genți cu el. Părea un intelectual, dar tot privindu-mă fix, zâmbind, timp în care eu îl studiam, mi-am dat seama că, mai degrabă, pare a fi un om al străzii. Mi-a cerut o țigară. I-am dat și-am plecat cu prietena cu care eram și care-n tot acest timp filma proiecțiile de pe muzeu. Rețin că am întors capul după el, căci mă impresionase fizionomia sa. Păr sur, barbă albă, cearcăne mari, multe riduri ce-i brăzdau chipul, ochi albaștri și-o privire pătrunzătoare. Olga Jora http://www.licsfsava.com/.../P1964.../Pages/scan0007.html” Constanța, 30 septembrie, înaintea Hramului. III. "din ale mele și ale lui Picasso la prima cafea" Să nu zici că nu ți-am spus. E loc pentru încă o șansă. Motto: "Între Hora Unirii și Deșteaptă-te române, Ștafeta Tricolorului." Dragilor, așa cum se spune, Speranța moare ultima. De aceea, și eu sper, în continuare, că Adevărul, Valoarea și Dreptatea trebuie să iasă la lumină și să-și spună Cuvântul. Între invitații de aici: "Muzeul Național al Literaturii Române vă invită duminică, 15 octombrie, de la orele 11:30, la evenimentul de lansare a unui nou număr al Revistei Manifest Românește, cu un dosar special Ileana și Romulus Vulpescu" tânărul Ștefan Paraschiv și maestrul Lucian Bolcaș s-ar putea să fie oamenii care să gasească punctul nevralgic al soluție la problema "uitării unor repere morale ale românilor". Dan-Tudor Vuza, autorul canoanelor Vuza și George-Pavel Vuza, autorul cărții "Însemnările unui procuror (procuratura văzuta din interior) sunt numai două exemple. Þineți-vă-n Ștafetă! Între Hora Unirii și Deșteaptă-te române, Ștafeta Tricolorului. Constanța, 7 octombrie, 2017 (Ștafeta-i încă la început) IV. ..... ...... .......