Nea Fane de la Rockschool

“În 2017 pe 8 mai/ la Club A să vii să ai/ underground de colț cu rai/ cum pe lume rar vedeai/. Mare bal se va făcea, Nea Fane carte lansa/ ce mai jos tu vei vedea/ măre cum se nume ea. Tu acasă nu mai sta/ vino și o vei vedea pe a lui Izabela! Dansatoare nu e ea/ nici la piar nu lucra/ ci duios vibraționa că e un Taylor sadea/ double six mai rar așa/ un fel de gemeni era/ două chitare într-una. Patru mâini el n-avea dar/ cu vocea cânta barbar/ mai ceva ca-n drogherie/ cu rețete-n armonie/ multe-acorduri în minor/ dar cu sentiment major/ chiar și cu iz de folclor/ dacă știi cuvântul dor. Na, la ritm am mai lucra/ da ni-i că s-a însera/ și-n Blănari n-ai agiungea. Frânarăm nezgomotos/ și călare și pe gios/ dar cu fluieraș de os/ noi te invităm frumos!” De la Casa de Pariuri Literare până la Club A, chiar nu știu cum se făcu cuibul ciorii în nucu care încă n-are nuci dar mi s-a umplut de cuci și-o grădină cu portițe la răscrucea cu tăblițe Pe Nea Fane l-am cunoscut pe poezie.ro. După un an, prin 2007, l-am plimbat prin Peninsula Tomisului. Venise special să-i fac cunoștință cu Stradela Vântului și cu Pictorul de pe stradelă. Pe vremea aceea trăia pentru Cri-Gri, cucerit de briză, de mare, interesat de locuri și de oamenii locurilor. Acum Nea Fane se mărturisește-ntr-o carte-interviu. Povestea curge ca un galop de sănătate, de la copilărie până-n prezent. “Debutul public a fost într-un copac din fața camerei bunicii din partea mamei. Cu o zi înainte să plec la țară, călcasem într-un jar încins. După câteva zile, laba piciorului s-a infectat rău. Cred că era în vacanța de după terminarea grădiniței. Satul Spiru Haret nu avea nici dispensar, d’apăi doctor. Bunica a apelat la o doftoroaică din sat. Baba Floarea a scos din desagă un ghimpe mare de salcâm. L-a ținut în fum de tămâie, murmurând cuvinte neînțelese de mine, apoi a înțepat pielea de deasupra infecției. A curățat rana cu un ceai, probabil din patlagină, apoi dintr-un borcănel a pus untură de iepure. Deasupra au fost frunze de patlagină, după care m-a bandajat cu niște cârpe fierte. Neputând să calc, nu puteam merge la joacă și de plictiseală mă suiam în mărul din fața ferestrei camerei bunicii. Acolo începeam să cânt ce auzisem pe vinilurile de acasă; muzică populară și ușoară. Îmi spuneau vecinii Curierul melodiilor.” “Prima trupă a fost una vocal percuțională. Habar n-am cum s-a înființat. Eram clasa a șasea, doar ne mutasem în noua clădire a Școlii Generale Nr 12. Cea veche fusese o clădire zdravană, fără etaj, cu ziduri groase, săli de clasă mari și înalte, dar totuși călduroase. Cea nouă era mai mare, cu trei etaje, avea mai multe săli dar care erau mai mici, de fapt un fel de bloc. Era necesară, deoarece numărul de elevi crescuse mult odată cu decrețeii rezultați după interzicerea avortului. Îi lipsea sala de sport a celei vechi construite la 1907, o sală nu așa mare ca cele de azi, dar care avea și scenă într-un capăt, și era tare frumos la serbări. Pentru construcția celei noi s-a săpat câțiva metri pentru fundație. Erau folosiți pușcăriași. Într-o zi, o mare bucată de pământ s-a prăbușit acoperind un bărbat care nu a mai putut fi salvat. Florin, un coleg de clasă care stătea aproape de școală, ne-a spus că cel ce murise mai avea câteva zile și se elibera după mulți ani de pușcărie. Fusese vânzător de pepeni în Piața Mare. Într-o zi, un puști mai măricel i-a furat un pepene. A reușit să-l ajungă și l-a înjunghiat cu cuțitul de țincușit pepeni. “ “...încep să fac încălzirea pentru memorii: CRI GRI „însă (chiar) eu” (râde). Formația se numea Trei Castraveți și o Murătură. Mai erau cu mine Scărlătescu Rodica, Nicu Țiripa, și Coco, căruia nu-i mai știu numele. Rodica mi-a fost ca o soră, prin clasa a opta ne umblau vorbe că eram într-un fel de incest; ne apelam unul pe altul cu Fratelo.” “Dacă tot vorbeam de liceu, aici s-a produs adevăratul debut. Eram în vacanța de Paște. Mă plictiseam tare. Priveam straturile semănate din fața camerei mele. Firele de ceapă verde închis se înălțaseră de câteva degete și erau înconjurate de dâre galbene ale frunzelor foarte mici de salată. Deodată, cu privirea în gol, mi-a venit ideea că trăiesc degeaba. Cred că mă dau mare, nu ideea, ci concluzia mi-a venit, un fel de avertisment așa ca o notă de plată din viitor. Nu știu de unde. Nu citeam deloc literatură, și asta a continuat tot liceul. Revenindu-mi din starea precedentă, m-am dus în curte, unde mama dărâmase un gard vechi. De acolo mi-am ales o scândură. Am tăiat-o într-o aproximativă formă de chitară. Cu holșuruburi am prins niște fire de liță și mai ales nichelină. Doar eram la clasa de electro-tehnică, nu? Tastele le-am făcut din sârmă de balot, iar ca praguri am folosit o riglă, triughiulară în secțiune, pentru pragul cel mare, și un transformator fără bobine pentru pragul mic. Neavând toate tolele, atunci când dădeam pe corzi, transformatorul vibra ca și cum ar fi fost un efect de distors sau fuzz. Cureaua de susținere era cordonul de la un vechi halat de monton al mamei.” Restul poveștii, după eveniment! Deocamdată atât. Chiar nu cred că s-ar cuveni să spun prea multe acum... Ioan-Mircea Popovici Constanța, Vineri, 5 mai, 2017 (După cum am promis)