Ioan Jorz

Alberto, un poem de dragoste care începe foarte frumos:\"Am impresia că în fiecare noapte ne iubim în aceeași targă/.../4 poeme absurde o poartă pe brațe/\", pentru a continua torsionat și tensionat de depedența față de iubire, iubirea ca o maladie ciudată și necunoscută, (\"maladie cunoscută doar de noi doi\"). Apoi o tulburătoare gingășie răzbate din recunoașterea dependenței față de iubire, într-un registru declarativ străbătut de acel egoism masculin, atât de firesc:\"Și azi ai uitat să-mi împrumuți respirația ta\". O frumoasă declarație de dragoste! Cu amiciție,

Anni- Lorei, și eu mă bucur că te-ai întors pe Agonia, cu un poem atât de frumos și elegant, poem pe care l-am remarcat. Mă bucură și faptul că ți-a plăcut \"Maria\". Cât despre frunze, desigur că se vor destrăma în vânt și vor putrezi în mintea noastră pentru a se întoarce sub formă de flori. Cu prietenie,

Cornel, ești singurul care a observat și care a și semnalat greșeala, dar și singurul, cred, care a remarcat poanta replicii. Cam așa ar trebui să fie replicile, cu puțină \"aciditate\" în poantă. Ca dovadă că îmi însușesc observațiile tale, postez următoarea variantă:

Concluzia-i în versul patru

Catren constatativ, vetust.
Prozodic... Merge ca pe roate;
Iar adevărul, (ce e just),
De la final... Nu-i noutate!

P.S. Să ne ierte Ion Diviza pentru acest dialog, dar el l-a provocat!

Vasile Munteanu, comentariul tău a fost savuros. Ai mult umor și stăpânești arta disimulării. Îți citesc toate comentariile cu mare plăcere. De unde am tras concluzia? M-a bufnit, pur și simplu, râsul. De-acolo. Și de aici: \"impulsul vital (hai să facem ceva), inițial unul de natură mistică (trei), sfârșește la limita ignoranței (n-au știut ce să răspundă) și a ilicitului (au rupt-o la fugă).\" Limita ignoranței și a ilicitului să fi fost de vină? Să fi interpretat eu greșit? N-am idee. Cât despre scuze... Mulțumesc! Nu cred că mai sunt necesare. A fost, doar așa, o răbufnire de moment. Cu stimă,

1. Am postat comentariul la acest text înainte ca \"scriitura\" să ajungă la \"recomandate\", tonul ușor ironic, care presupun că a dat o \"notă personală\",(atât de deranjantă pentru autor), mi-a fost inspirat de comentariul d-lui Munteanu, persiflant, de-a dreptul: \"între idealul propus (cireșe) și cel atins (corcodușe) există mereu o asemănare de formă, dar niciodată una de substanță.\" Sau/și: \"impulsul vital (hai să facem ceva), inițial unul de natură mistică (trei), sfârșește la limita ignoranței (n-au știut ce să răspundă) și a ilicitului (au rupt-o la fugă).\" Concluzia era în același ton: \"nimic deplin valoros, nimic îndeajuns copt (corcodușele verzi).\"

2. Dacă un singur comentariu, obiectiv, la text, ar fi susținut, cu argumente irefutabile valoarea sa estetică, mi-aș fi reconsiderat poziția față de acesta și în ciuda faptului că autorul a coborât o polemică literară la nivelul atacului la persoana mea, aș fi cerut scuze. Cum nu este cazul, aștept să primesc scuzele de rigoare.

Cornel, observ că ești și un cititor de proză atent, înzestrat cu un simț al deconstrucției textului, până la \"mecanismele\" sale interioare și intime. Am încercat, pe un spațiu restrâns, să conturez niște personaje, să creionez o intrigă, niște dialoguri,(colocviale și solilocviale), de unde și ritmul alert. Poate și succesiunea rapidă a cadrelor într-un decor neschimbat și neprecizat să-ți fi accentuat senzația de alert. Că e și un ușor parfum de poezie, o poezie a nostalgiilor după o iubită din tinerețe, nu neg. Mă bucur că ai remarcat lucrul acesta. \"Nivelul de acces\" pe \"Agonia\" nu mi-a permis să scriu cu bold sau să subliniez anumite cuvinte cheie, anumite propoziții lait-motiv, ca în varianta originară, și cred că din aceste motive nici lectura nu este foarte comodă. Mă bucur că a mai citit cineva proza aceasta și te mai aștept, oricând cu bucurie! Cu prietenie,

Nu este nimic resentimentar în comentariul meu, anterior. Presupunând că aș citi poezia într-o revistă, fără explicațiile autorului, fără pledoaria ironică a criticului, fără note de subsol, la ce concluzie aș putea ajunge? Că am citit o proză foarte scurtă, care mie nu mi-a produs nici un fel de emoție. Textul este coerent, este bine scris. Autorul stăpânește lexicul, are mijloacele necesare scrierii unui astfel de text. Atât. Mi se pare puțin. Cireșe am furat și eu, și milioane de copii, înaintea mea și după mine. În pantaloni scurți, în pantaloni lungi, în \"șpilhozeni\". Și ce-i cu asta? E vreo faptă de vitejie care trebuie nemurită în versuri? Nu cred. E doar un fapt banal, la vârsta inocenței. Fără resentimente,

P.S. Nu ne cunoaștem ca persoane. Doar am polemizat puțin, în limite acceptabile- zic eu. De ce-aș avea ceva cu tine, ca persoană? Dimpotrivă, îmi ești chiar simpatic.

Trei băieți au făcut și-au dres... Scăpați din \"cuștile blocurilor\" au pus de-o tovărășie, în vederea săvârșirii unor fapte, cum ar fi furtul unor cireșe,(rămas la stadiul de tentativă), sau al unor corcodușe verzi, furt reușit, dar care s-a produs și cu distrugere de bunuri, respectiv ruperea crengii din corcoduș. Ãsta e textul, în întregime. Unde e poezia? Până și sub aspect epic textul nu are nici o valoare literară, narând cel mai banal episod din viața unui băiat, fie el și-a pantaloni scurți. Gelu D, îți urez să ai inspirație!

Ioana Adina, ai remarcat bine granița \"fragilă\" între proză și poezie. Pentru că am încercat, cel puțin pentru final, o rezolvare \"poetică\" a intrigii, atât cât mi-a permis epicul și \"întinderea\" textului. Mulțumesc pentru trecere și comentariu. Te mai aștept! Cu amiciție,

Domnule Emil Iliescu, sunteți primul care remarcă proza mea. Mă bucur că o considerați dinamică, matură și densă. Este prima și singura proză scurtă scrisă de mine, așa că o încurajare este binevenită. Vă mai aștept, cu plăcere! Cu stimă,

Dana Banu-Elian, întotdeauna îți ascult poemul, apoi citesc textul. La tine, poezia este un ceremonial al spectacolului, ca la o \"premieră\". Cauți și găsești un ritm interior al scriiturii, auzind-o cum sună și se împlinește. La tine cuvintele se \"nuntesc\" în text, se leagă unul de altul și creează imagini puternice. Mi-a plăcut poemul. Cu amiciție,

Cornel, știi foarte bine că mai trec și eu pe la \"Atelier\" și las câte un comentariu, dacă textul merită efortul acesta, adică atunci când autorul are \"disponibilitatea\" de a depăși această etapă, pare-se obligatorie, \"a purgatoriului\". \"Problematica\" ridicată de tine, în material, este mult mai complexă. Ideea de \"atelier\" este cea de cenaclu literar, unde \"feed-back\"-ul trebuie să fie prezent. Deasemeni autoritatea critică, pentru că sunt autori refractari la orice fel de observații, dacă nu vin de la un editor. Or, și cel care face o observație are nevoie, la rându-i, de o confirmare că observația sa a fost primită cum trebuie, că sfatul său a fost necesar și just, dar mai ales că a fost urmat. Lipsa unui astfel de \"feed-back\" descurajează pe cel care, cu bunăvoință, a încercat să dea o mână de ajutor. Orgoliile literaților sunt, în general, foarte mari. La fel și surprizele care pot să apară în urma unor comentarii, oricât ar fi ele de obiective și \"aplicate\". Ai reușit să provoci discuții pe niște probleme, pentru care epitetul \"spinos\" mi se pare un eufemism. Cu prietenie,

Despre Modigliani știam câte ceva, ca orice tânăr fascinat de avangardă. Că a fost prieten cu Brâncuși, având, vremelnic, atelierul lângă cel al sculptorului, după ce a părăsit Montmartre. Toulouse-Lautrec a avut o oarecare influență asupra lui, prin ușoara geometrizare a formelor ce se remarcă în portretele pictate. Nudurile, pentru care a rămas celebru, au fost considerate indecente la vremea respectivă. Legătura cu avangarda, prin figurile sale proeminente, etc. Articolul d-voastre, care are o fluență ce ușurează lectura, mi-a completat unele goluri. Ar fi de adăugat că Modigliani, ca mai toate figurile ilustre ale \"Școlii de la Paris\", a expus câteva lucrări la \"Salonul Artiștilor Independenți\", obținând, ca să zic așa, \"certificatul de eternitate\". Pentru plăcerea lecturii, cu amiciție,

Textul este construit pe un oniric astenic, fantasmagoric, pretext pentru defularea unor angoase și spaime,( \"...să-ți închipui/ că dincolo de marginea patului e o fîntînă în care cazi/ fără să te oprești\"; \"pui dezosat\"), dar și pentru conștientizarea unor stări de revanșă, post-psihotice,(\"...ți-ai dori să ai o limbă uriașă să plimbi lumea asta prin/ gură/ apoi s-o strivești\";\"...să presupunem că într-o zi îți vine o poftă nebună/să mănînci oameni sau cel puțin niște degete\"). Ancorele, subțiri, care-l țin legat de o alienare \"normală\", acceptabilă, sunt elementele de cotidian ce alternează cu funambulescul, topindu-se în interiorul scrierii. Un text interesant, o scriere modernă. Cu amiciție,

Catren constatativ, vetust.
Prozodic... Merge ca pe roate;
Iar adevărul,(ce îmi pare just),
Din versul patru, nu-i o noutate!

P.S. Vezi că lipsește un p din \"mă-mroșcă\"! De corectat!

Între alb și roșu verbele mișcării, ale tumultului, ale vârtejului. Mai apoi sunetul topirii albului din cutele lacrimei roșii, sunetul roșu \"pe drumul de lapte\", prevestind liniștea versurilor de final. Un poem frumos, aerisit, elegant. Cu amiciție,

\"o iluzie sau o vedenie ?\"- până la urmă pot defini același lucru, deci este pleonastică întrebarea și oricum nu-i văd rostul în text.\"paradoxal, extrem de sclipitor\"- asemeni, alături de \"luciul\",(care este și el sclipitor- fără ca lucrul acesta să fie ceva paradoxal), dă tot o exprimare pleonastică. Nu-i văd rostul în text, decât acela de a-l lungi în mod inutil. Poezia poate foarte bine să înceapă cu \"luciul oglinzii...\" Ajungând la final, semnul întrebării este pus complet aiurea, la finalul unor versuri care nu exprimă o întrebare, deci ar fi de șters. \"P.S\"-ul,(căruia nu-i văd rostul într-o poezie), rezumă foarte bine întreg textul poeziei. Ar trebui pus sub formă de strofă, la final. Eliminând unele sintagme ale locului comun, (v. \"pleoape arzânde\", \"pâine caldă\", \"maci roșii\"- este suficient pleoape, pâine, maci), poemul ar avea substanță, fior liric. Cu amiciție,

P.S. Reflectă sufletul, nu \"refectă sufletul\". De corectat!

Ela Victoria, nu pot să nu remarc atât de prezentele elemente de cotidian, ca o notă distinctivă a poeticii tale. Cotidianul este doar un decor formal, pe care poți să-l observi sau nu, pentru că poemul are nevoie de un cadru în care să se miște, să respire între două versuri, între două tăceri, astfel \"camerele striate ale tăcerii devin suflete spațioase\". Decorul este unul friabil, se erodează, se destramă în imaterialul ființei și al cuvântului, al verbului care mișcă, \"precipită praful\", într-o cinetică a abstractizării semnului și simbolurilor. \"Corpul din abur\" ca un contur ontologic, în care se adună poemul, înainte de a se risipi în celălalt... Mi-a plăcut. Cu amiciție,

Carmen Manuaela, un frumos poem de dragoste, unde ambiguul lasă loc și ghicitului în aripi, și culcușului zilei de ieri, și singurătății- când poeta are o altă formă... Oricum, \"nemișcată în patul meu/straturi, straturi\" este un vers ce finalizează în mod fericit împrăștierea, risipirea din întreg poemul. Cu amiciție,

George, nici vorbă de vreo supărare. Nu era cazul. Doar că am, uneori, o întristare, atunci când observ că un text bun,(și nu mă refer la cele personale), trece anonim, văduv de orice comentariu. Mă bucur că ți-a plăcut poemul și că, pe lângă el, ne-am amintit și de Serghei Esenin, lectură obligatorie pentru oricine se-apucă de scris. Cu prietenie,