Ioan Ivașcu

înjură-mă corect gramatical: orice ar fi, pune cratimă între mă și tii! și ca să mă înjuri coerent, ferește-te de conjunctivul prezent al

iubito, nu se poate trece, e plin orașul de pisici, amantele cu fruntea rece se hrănesc azi cu iepuri mici, vânați în plină dimineață de trubaduri cu nasu-n cești, ce își lipesc, ascuns în

mă desprind de tine ca de-o boală grea, toată dimineața e drapată-n sânge, luminișul clipei se va destrăma în orbita celui care va învinge

și totuși e trist pe pământ, liniștea se preface în tulbure dimineață, gândurile mele înalță un cânt de revoltă, de ură, de greață, mereu refuzați de cuvânt, ca niște leproși ce reproșu-l

catedrale de cenușă se înalță pe ape, nicicicând nu mi-ai fost atât de aproape, îți simt respirarea fecund explodând în rana absurdă a nerostitului gând mâna mea preface în rime tăcerea, gust

adâncă vâlvătaie de arbori decrepiți, amenințări de ploaie în ochii tăi cuminți, e liniște în ceruri și liniște în noi, cuprinși de așteptarea iubirii de apoi doar îngerii trec tulburi prin

depun armele și trec în lumină, Hades mi-e trupul, șerpi îmi colindă sângele tropăind, mototolit sunt de binefacerile singurătății ca de o boală de împrumut a copilăriei 6-7 decembrie

frunzele sărută trupurile toamnei, puerilă ceață de-aruncat la miei, creanga mea de vise izvorând idei, plânsul meu de munte peste ochii tăi râul cântă parcă o tăcere surdă, cerul suflă

atinge-mi, iubito, durerea cu ochii, sunt tot mai departe când tu te apropii, mereu mai departe pe drumuri de moarte, ce vis ne desparte? doar tablele sparte pe munte ne cântă tristețea

e pontul euxin scăldat în pește și-n razele de început de veac, iubita mea, e mai, te rog, privește cum mugurii iubirii se desfac și dau în rod ca maicile barbare, născând copiii frigului meu

mi-ai luat lumina ochilor în palme, să nu mai plâng tăcerile din noi, s-aștept cuminte ziua de apoi, la adăpostul umilinței calme. și dacă tu îmi vei sculpta tăcerea cu rana sărutării pe

eu sînt cel ce sînt, mă veți recunoaște dintr-o mie, mirare a căderii în cuvânt, cioburile oglinzii îmi stau mărturie, ca un arbore, surd exilez lumina în carnea mea pură și-apoi pe soare cu

dă-ne ce aveam mai bun, gura văilor de tun, frunzele-adormite-n ram și vecia ce eram. dă-ne ochii tăi surpați în izvoare de Carpați, fluierul aprins pe buze; spânzurați de flori lăuze, dă-ne

duh singur, pe o stâncă, al nopții ceas invers sculptează din tăcere miniature cochete și albe minarete de preschimbat în vers tristețea ca de ceară a unui rege got îmi tulbură neliniști

ninge iar barbar flori de chihlimbar, frageda câmpie de mătase scrie fulgi de ciocolată pe zarea vărgată, albă și înaltă vibrație lină de zee păgână. în zbor mătăsos, scăldate-n

apă de niciunde, fără grohotiș și unde, fără pești săgetători, ești doar umbra unei flori porți cuvântul-rod în pântec, ca pe-o rană, ca pe-un cântec și dai viață și dai moarte și aproape și

sfârșit de iunie- ploaia masacrează cireși

juca-mă-voi cu moartea, făcând apoi un târg cu ea? incandescente fecioare dau în pârg, îngemănându-și rugul cu fapta, auster, eterne râvnitoare la mântuiri și cer înfiorată rugă eu nu voi

Golește scrumierele, mai adu o carafă, Așază-mi pe masă trei crini și-o garoafă Și sufletul tău topit în cafele, Spre-a fi călăuză fantasmelor mele, Întinde-ți tot trupul pe roți de

plouă la Cluj ca-ntr-un oraș de cretă, tristețea ni se scurge din priviri, verdele lumii zace-n eprubetă, la umbra buletinelor de știri copiii plâng în mame a revoltă, stindardul liniștii,

orașul, trist ca o cadână ajunsă brusc la senectute, cutreierând aceleași străzi și-aceleași râsete pierdute, intră în sufletul meu lin, c-o stranie sobrietate, înveșmântată în satin și în

Tudor Vianu s-a născut la 27 decembrie 1897, stil vechi, în familia medicului primar al orașului Giurgiu, Alexandru Vianu. Casa părintească a fost evocată cu dragoste de către omul de cultură de mai

I O, Mu, trec astăzi îngerii prin tine, ca printr-un câmp de crini, îmbietor, făcând iar tumbe largi, vânând suspine și neștiind nici cât îmi e de dor, nici cât visez la răsuflarea-ți

rătăcesc în prelungi dimineți cu sufletul dilatat, anevoie ridicându-mi privirea ochii mei, boabe de rouă-nghețate, pe pragul dintre suflete, buchisind cântece de curând interzise rând pe