Ioan Iulius Muraru

ca deobicei nu se întrevede nimic la celălalt capăt de dincolo de aceeași părere de sâhlele elucubrațiilor ei de bunul simț cu care își recunoaște uneori limitele putinței jocul acesta de-a

nu se pune problema ne ducem noi la ei în sfânta sfintelor îi scoatem din sâhlele alea îi hăituim și apoi... nu este altceva decât un tunet denaturat pădurea se înfiorează de

de fiecare dată îți revii- din necesitate ca să țâșnești într-un alt salt fără de alegere mortal- chiar dacă nu odată travestit în personajul acela burlesc care știe de fapt cum se vor sfârși

cu inerția asta care te omoară în care mi s-a părut că ar fi putut să fie mai ales după desigur însăși nevăzuta chintesență a existenței de ce nu care te face să simți cum te scurgi cum te

ca o haină purtată până aproape de dezintegrare aruncată la întâmplare peste mușuroaiele dealurilor dimprejur cadavrul verii mumificat dintr-o stranie prevedere cândva când încă mai era

bunicul fost prizonier la ruși cătană chezaro-crăiască fiind de dinainte de marea catastrofă despre care nici măcar soljenițîn nu cunoaște decât cel mult cât de mare a fost într-o anume

nu suntem chiar atât de importanți de capitali încât să putem lua în serios sentimentul iminenței sfârșitului lumii un lux care dealtfel încearcă pe oricine călătorește crezând cu aceeași tărie

anotimpul acesta cu zilele și cu nopțile lui tot mai flămânde mai nesătule cu ființele lui care par că s-ar naște tot mai în pripă tot mai înainte de vreme... ajungi fără să vrei la

ar fi bine ca ceilalți să mă considere a fi ceva mai mult decât cred eu însumi ar fi minunat ca ceilalți să creadă că exist undeva într-o categorie superioară celei în care oricum nu mă regăsesc

orașul își suportă încă o dată coșmarul de unde răzbate ca un geamăt prelung urletul motoarelor crucificate în ascuns doar pentru faptul că nu pot să se erijeze în a fi garanțiile absolutului

dacă întreabă careva spuneți-i că nu mai sunt c-am murit- să se ducă vestea vreau să arunc o privire la ce se întâmplă după

așa nu facem decât să-l ținem pe dumnezeu în închisoare în vreme ce în rătăcirea noastră ne declarăm prinșii lui veți vedea altfel ne vor vorbi celelalte altfel ne vor privi până și

ca un giulgiu fără de sfârșit formidabil s-a ridicat luminoasă amiaza: iată mortul a înviat scena-i pustie dincolo nu-i nimic de văzut și o altă iluzie muribundă se adaugă adevărului iată

lucrurile sunt mereu ca de sare ori ca de ceară chipurile nu înseamnă niciodată ceea ce par totul e sincer doar atunci când te înșeală totul e dat cu păcură ori cu var de-acum anostul

măgurile astea sunt niște fânețe de-ale noastre din bătrâni- care fac fânul acela ca mătasea căruia i se zice de oi- părând că ar sta călare sub niște ceruri largi pe pădurile

câinele e canceros-are gâlme ceva ce de astă dată ține de bătrânețea câinilor- cică stă ca pierdut într-o ultimă și ermetică introspectivă din care nu mai vrea să știe cum se iese- asta