indra constantin

te citesc de ceva vreme, chiar dinainte de a incepe sa postez pe agonia
si da.imi place.cred ca esti unul dintre autorii de pe acest sait care reusesc sa transmita fara exagerari redundante si care o fac bine.ai o anumita cursivitate, dezinvoltura, culantza a cuvintelor.discursul este fluid, personal.
cat despre acest poem imi plac ultimele patru strofe
in special

ca și mine te-ai născut dintr-o femeie care zbura cu soarele în mâini
pe deasupra acoperișurilor colorate ale orașului
ca și mine ai străbătut cele 1000 de câmpii arse de lună
fântânile noastre au apă vie chiar dacă sunt săpate în deșerturi
ochii noștri privesc spre înăuntru și nu le e teamă

si

acum tu vii înspre mine și spui
nu e nimic stai liniștită nu e nimic mereu voi fi aici
fluturându-mi pletele prin văzduhul alb doar pentru tine
ar trebui să te cred
dar
vezi tu
nu fac decât să vorbesc singură
știind că tu mă asculți

suspectez ca fata din livada este un personaj real(in masura in care trairile autorului sunt la fel de reale)
placut interviul, pe alocuri amuzant, uneori tinzand spre o stare de adevar individualizat, in speta chiar onest
asadar, intraznesc sa va intreb domnule aveti cumva o fotografie cu fata din livada:)?(nu de alta, dar poate o voi intalni accidental intr-o livada cu piersici)
aici un reporter insistent:)

sintagma \"unu care se crede poet scrie despre caini\" ma duce cu gandul la nichita-\"nu mor caii cand vor cainii\"
din tot textul se remarca finalul ca fiind cel mai sugestiv
\"eu nu pot să trăiesc în mine cu acest lup care mă mușcă de inimă.
tot ce știu acum mă ucide. adevărul e o sabie\"

usile ubicue-ca forme multiple de izolare si autoizolare, de stopare abrupta a relatiilor emotionale dintre oameni
usile-ca o trasatura nativa, ca o caracteristica inalienabila
un poem cursiv, scris intr-un ton calm, grav, uneori ironic, starea de tristete si regret amplificandu-se gradual.

primele doua ipostaze creeaza la nivel perceptiv imagini pregnante, bine conturate, in schimb cred ca in ultima parte substanta descriptiva a textului se pierde
un jurnal de lighioana rosu ca un cires primavara-vara:)

remarc acest fugit irreparabile tempus in jurul caruia se concentreaza intreaga substanta poetica ce transpare prin intermediul unor versuri cheie:
în palmă am crestată viața
ca un râu care urcă la cer
curg clipele cu aromă de trup
nimic interesant
în absența timpului
conservat în vene
doar o iubire
înăuntrul clipei o urmă...

imi place pendularea aceasta echilibrata, insesizabila aproape intre cele doua lumi: a ta, proprie, si cea exterioara, a orchestrantilor, a marsurilor funerare
un discurs calm, trist, fara excese
retin:
sunt speriat de putrezirea lemnului
țigara avînd două capete, m-aș îngrozi să o văd
cum se trece ea la un capăt, eu – la istălalt capăt.
La mari depărtări scîrțîie
alte sisteme solare.
în jur eternitatea prinde șoareci.