Jurnal
nu îngropați strigătul
fratelui meu
2 min lectură·
Mediu
din pământuri se auzeau până la noi cântecele de foc ale celor îngropați de vii
luptă strigam luptă știu că ești acolo cuprins de întuneric din toate părțile
luptă strigam luptă ieși la lumină
suntem vii noi nu murim în timpul vieții noastre
un zid crește în fiecare dimineață din toate cuvintele pe care nu le-am spus peste noapte
un animal îmblânzit prea devreme se pierde în fiecare seară undeva la capătul lumilor noastre
să nu stai în răcoarea umbrei prea mult ia haina mea pune-o pe umeri ia haina mea
știu că îți este prea mică și nu îți va ține de frig
știu că desprinderea de memorie e doar încă un pas uriaș înspre turnul de piatră
ca și mine te-ai născut dintr-o femeie care zbura cu soarele în mâini
pe deasupra acoperișurilor colorate ale orașului
ca și mine ai străbătut cele 1000 de câmpii arse de lună
fântânile noastre au apă vie chiar dacă sunt săpate în deșerturi
ochii noștri privesc spre înăuntru și nu le e teamă
de câte ori ți-am spus
nu pleca la drum pe înserat
nu sta la sfat îndelung cu leii din groapă
ucide-i sau fugi
nu-i vei putea îmblânzi
vânează de unul singur
nici măcar câinele nu îți este aproape când simte miros de sânge
glonțul e mort e inutil dacă nu e unul născut din iluzie
știi cum îți spuneam
drumurile au să ne piardă în cele din urmă
drumurile
mirajul
morile de vânt măcinând în gol cuvinte și culori
nuanțele unei țări pe care ne-am inventat-o încă din uterul matern
toate astea au să ne piardă
dar nu-i nimic îți spuneam nu-i nimic
mereu mă vei găsi așteptându-te la capătul nopții
acum tu vii înspre mine și spui
nu e nimic stai liniștită nu e nimic mereu voi fi aici
fluturându-mi pletele prin văzduhul alb doar pentru tine
ar trebui să te cred
dar
vezi tu
nu fac decât să vorbesc singură
știind că tu mă asculți
ascultă acest text în lectura autoarei
luptă strigam luptă știu că ești acolo cuprins de întuneric din toate părțile
luptă strigam luptă ieși la lumină
suntem vii noi nu murim în timpul vieții noastre
un zid crește în fiecare dimineață din toate cuvintele pe care nu le-am spus peste noapte
un animal îmblânzit prea devreme se pierde în fiecare seară undeva la capătul lumilor noastre
să nu stai în răcoarea umbrei prea mult ia haina mea pune-o pe umeri ia haina mea
știu că îți este prea mică și nu îți va ține de frig
știu că desprinderea de memorie e doar încă un pas uriaș înspre turnul de piatră
ca și mine te-ai născut dintr-o femeie care zbura cu soarele în mâini
pe deasupra acoperișurilor colorate ale orașului
ca și mine ai străbătut cele 1000 de câmpii arse de lună
fântânile noastre au apă vie chiar dacă sunt săpate în deșerturi
ochii noștri privesc spre înăuntru și nu le e teamă
de câte ori ți-am spus
nu pleca la drum pe înserat
nu sta la sfat îndelung cu leii din groapă
ucide-i sau fugi
nu-i vei putea îmblânzi
vânează de unul singur
nici măcar câinele nu îți este aproape când simte miros de sânge
glonțul e mort e inutil dacă nu e unul născut din iluzie
știi cum îți spuneam
drumurile au să ne piardă în cele din urmă
drumurile
mirajul
morile de vânt măcinând în gol cuvinte și culori
nuanțele unei țări pe care ne-am inventat-o încă din uterul matern
toate astea au să ne piardă
dar nu-i nimic îți spuneam nu-i nimic
mereu mă vei găsi așteptându-te la capătul nopții
acum tu vii înspre mine și spui
nu e nimic stai liniștită nu e nimic mereu voi fi aici
fluturându-mi pletele prin văzduhul alb doar pentru tine
ar trebui să te cred
dar
vezi tu
nu fac decât să vorbesc singură
știind că tu mă asculți
ascultă acest text în lectura autoarei
0115.160
0
Dana, nu am alte cuvinte de descriere ci doar: Expresivitate...!
Mă înțelegi tu!
Cu drag,
Marius