redusă la copil

Nici copiii nu mai sunt feriți de urâțenia lumii, de umbrele furtunii, dulceața din soare sau obrajii de floare, există doar în lumea simplă, unde ajungi dacă duci mâna la tâmplă si spui în șoaptă nu-mi pasă; printre cerințe, renunți la pâinea plină de cuvinte, motivele le prindem cu falangele și le dăm caninilor să ronțaie răutatea oamenilor.

Mai trec că mi-a plăcut. Se vede, nu?

Doru Emanuel

e bine
e bine ca vezi
si e bine ca stii
o sa fie bine

\"răutatea oamenilor nu-mi lasă timp să cresc
mă simt infantilă devin infantilă
cum să fac
cum sa fac
atât de urâți sunt umbre de furtună
să mă grăbesc

visez dulceață din raze de soare
plâng cu felia de pâine în mână
universul îmi ridică privirea cu șoapta
o să fie bine\"


sa fie!

\"visez dulceață din raze de soare
plâng cu felia de pâine în mână
universul îmi ridică privirea cu șoapta
o să fie bine\" - secvența aceasta este superbă... Este poemul copilului rătăcit acesta... o rătăcire undeva între copilărie, ieșirea din copilărie și urâțenia umbrelor, obișnuitelor umbre fără de cursivitate-n cuvânt. O revenire în forță aici, elia, un mod reușit de a versifica, de a exprima stări, sentimente, de a încifra/descifra, de a continua... Acel \"să mă grăbesc\" din final exprimă tare puternic acest dinamism al trecerii lucrurilo de la o stare la alta. Dar lucrurile/fructele/ființele nu-s coapte încă.
cu prietenie,
alex