Am un singur obicei. În locul mesei de prânz am tendința de a fugi în gradină și să citesc copacii. Întodeauna pornesc de la adâncuri și simt cum râde asupra-mi întreaga ființă de nematerie. Copacul
Iarna e anotimpul când se tace,
Așa e pe la noi, se tace
Iar nimeni nu se încumetă să strice
Orânduiala.
Munții tac, păsările s-au dus și ele în lume
Dar și acolo propovăduiesc
Tăcerea,
Așa
E atât de întuneric
De-l pot măsura prin tăcerea voastră,
E atât de întuneric
Și nu vă mai caut cum licăriți
În noapte.
Singur, aprind o torță umană
În fie ce colț uitat de lumină,
Ard în
Cuminte,
ca un stâlp rece de beton
îmi port zi de zi lumina
aici, sus, la orbită, la creier.
Sunt cel ce-și poartă zilnic lumina
Precum o candelă
Topindu-mi trupul încet, încet
sub dorința de
Cu toții obișnuim
Ca la naștere să ne facem liberi,
Să rupem orice lanț, să spargem orice ușă
Și să ieșim, așa, cu capul înaite, la lumină.
Curios mod de a ne face liberi.
Și zbătându-ne a
Am început să mor,
Tocmai acum când m-am atașat de mâna mamei
Agățat de lumină și-ncercând să-mi formez
Agerimea ochiului și aripile
Crescute cu pene de înger.
Am plonjat în cel mai teribil
Piața umană
Aici totul pare atât de negru
Încât și lumina s-a îmbrăcat în doliu
Jeluindu-și propria moarte în neant.
Am ajuns cu toți aici îmbrăcați în negru
în țara neumbrei lipsiți de
