Poezii

Iarna e anotimpul când se tace, Așa e pe la noi, se tace Iar nimeni nu se încumetă să strice Orânduiala. Munții tac, păsările s-au dus și ele în lume Dar și acolo propovăduiesc Tăcerea, Așa

E atât de întuneric De-l pot măsura prin tăcerea voastră, E atât de întuneric Și nu vă mai caut cum licăriți În noapte. Singur, aprind o torță umană În fie ce colț uitat de lumină, Ard în

Cuminte, ca un stâlp rece de beton îmi port zi de zi lumina aici, sus, la orbită, la creier. Sunt cel ce-și poartă zilnic lumina Precum o candelă Topindu-mi trupul încet, încet sub dorința de

Cu toții obișnuim Ca la naștere să ne facem liberi, Să rupem orice lanț, să spargem orice ușă Și să ieșim, așa, cu capul înaite, la lumină. Curios mod de a ne face liberi. Și zbătându-ne a

Am început să mor, Tocmai acum când m-am atașat de mâna mamei Agățat de lumină și-ncercând să-mi formez Agerimea ochiului și aripile Crescute cu pene de înger. Am plonjat în cel mai teribil

Piața umană Aici totul pare atât de negru Încât și lumina s-a îmbrăcat în doliu Jeluindu-și propria moarte în neant. Am ajuns cu toți aici îmbrăcați în negru în țara neumbrei lipsiți de