salt peste vremuri

“ce păcat că nu eşti frumoasă!” în aerul năclăit, un pârâu de smoală, strada începu să se scurgă pe sub tălpile noastre. un cuib al uitării căuta inima, în timp ce întunericul se strângea în priviri. un antract subit într-o reprezentație de sinceritate, în care am înțeles frigul materiei şi fierbințeala palmelor celui ce s-a născut cu vocația de a modela singurătăți. când singurătatea se răzvrăteşte, când nesupunerea ei o întrece pe cea a unui bloc de piatră în stare brută, ce importanță mai poate avea tara fizică, un detaliu într-un întreg de dureri? dar intuiția ta se juca printre esențe cu mai multă dezinvoltură decât rațiunea. aşadar, când ai descoperit-o, urâțenia era deja compensată. ce insuficiență ereditară o fi determinând omul să se folosească de timp pentru a echilibra balanțe? ai înțeles înaintea mea că ochiul, acest luminator al sufletului, se opacizează în fața frumuseții, că disimularea este un reflex condiționat, că ochiul lăuntric poate crea el însuşi forme, forme care alimentează inima şi plămânii. în ce mă priveşte, detest jongleriile existențiale, plăsmuirile, contrafacerile. adeptă înnăscută a suferinței autentice, am târât afară din mine, cum târăşti o dihanie înțepenită, îndoiala. ți-am predat-o. dar dalta, pe care mâna îți tremura, venea în atingerea cărnii. într-o tăcere mai gravă decât a morții însăşi, metamorfoza începu.