Biroul Sărbătorilor de Iarnă (I)

Cinci ale lui gerar, Anul Domnului două mii șasă

Dragule giurnal,
(sau letopiseț, după cum binevoiești)

știu că nu te-am mai scris cam de multișor, lucru pentru care ne cerem de la tine, chiar aici în cap de coală, iertaciune. Și îți făgăduim să te scriem grabnic cu toate cele ce s-au petrecut în zile douăsprezece la număr, de când am plecat la treburile cele fără de amânare ale Crăciunului, ca în fiecare an, după obicei.
Dar contrar obiceiului, anul ăsta a fost puțin osebit. În sensul că multe lucruri demne de scriitură mi s-au întâmplat în preumblările mele, lucruri pe care vrem să le împărtășim și ție, cum urmează.

Aidi, bre, Nikolaos, mă mai ții mult cu introducerea asta? Că vreau să trecem la lucruri mai cu miez. Plus că nu îmi place cerneala asta chinezească, pana mă zgârie, D-ul ăla cu care ai început paragraful arată ca Delta Nilului în sezonul ploios și de circa douăzeci de pagini încoace nu mi-ai mai lipit nici un fel de poze.

Răbdare, dragule, toate la timpul lor. Vreme e să scrii și vreme e să lipești și poze. Că abia am despachetat sania și am depozitat darurile pe care dăruiții le-au returnat la customer service toată săptămâna. Și nici măcar n-am reușit să completez pisania către mai marii mei de la Biroul Sărbătorilor de Iarnă. Lucru pe care dacă aș fi harnic la lucrul meu ar trebui să-l fac chiar acum, dar să-ți zic drept, îmi e lene.
Cronologic, totul a început chiar când mă pregăteam să trec pe la Birou, să îmi iau foaia de drum, broșura cu updates, niște caramele pentru reni și niscai uischi Jack Daniels, musai trebuitor la drum de iarnă. Pentru că dragule, anul ăsta, Biroul a cugetat să mă trimită la o familie de canadieni, din cetatea Edmontonului. Ori fără sanie și reni canadienii ăștia nu mă vor, iar fără uischi, Rudolf, ăla cu nasul roș, nu mișcă nici o unghie de la copita stângă dindărăt. În ușă, când dădeam să ies, cu cine crezi că mă întâlnesc? Yehuda Maccabeul. Da, bre, chiar el. Gătit prună, puțin derutat și cu “Ghidul Personajelor Istorice” în mână, plus foaia de drum, minus ștampilele de care eu tocmai făcusem rost. “Ce faci, flăcău?”, zic, încercând să îmi ascund surprinderea cu diplomație, împreună cu degetele de la mâna dreaptă, ca să ca să nu am parte de o strângere de mână de la el, ca data trecută. Bine, nu îți povestesc partea cu strângerea de mână de data trecută, poți să te documentezi singur de la pagina cu seminarul de relații publice leat doauă mii. El, de colo: “Nu prea știu ce fac, Nikolaos, uite mă trimiseră ăștia de la Birou la o familie de evrei canadieni, să stau cu ei de Hanuka. Nu știu unde e Canada, și nici n-ar putea să îmi pese mai puțin, de dimineață umblu după trei ștampile nenorocite și calu’ a fugit de-acasă.” Mă tentă să fac puțină caterincă de el, dar nu mă lăsă inima, că arăta cam nervos. “Hai, zic, pe un ton părintesc, du-te de de îț ia ștampilele și îț spui io unde e Canada. Îț fac și un desen. Îț pui acolo și Edmontonu’, unde, în caz de nevoie, mă găsești zilele astea.“ “Păi și eu tot în Edmonton“ îmi replică el, brusc înviorat, ba chiar doritor de a îmi ține tovărășie în sanie, cerere pe care iarăși mi-a fost dificil să o refuz când mi-a zâmbit și mi-a spus: “Nikolaos, chiar dacă ești grec și lucrezi în alt departament, să știi că te respect foarte mult.“

Nu prea știu dacă să îți scriu și partea asta cu drumul. O să încerc să fac un rezumat... drumul a fost fain, prognoza meteo promițătoare pe toată perioada șederii numai cu înghețuri blânde și un prăfuleț de zăpadă cât să nu se răscoale renii, ca în anul în care ne trimiseră în Hawaii. Pozele sunt cam întunecate, dar cu puțină răbdare se poate distinge conținutul. Aici în poza asta e el, înfășurat într-o pătură, în timp ce clănțăne din dinți și regretă din inimă că a venit. Aici sunt eu, în timp ce mă minunez tot din inimă de ideea lui de a veni în sandale și în cămașă. Aici suntem amândoi discutând despre diversele presiuni pe care natura și societatea le exercită asupra personajelor istorice și/sau figurilor populare. Aici e o mica înregistrare de prin cutia neagră a saniei ca să îți dea o mai bună idee despre conversația noastră. În care îi expun că, la urma urmei, e timpul să își ia sabia, scutul, cadourile, să lase pătura și să sară în grădină la familia Rosendale, unde l-a trimis Biroul Sărbătorilor de Iarnă.

Bre, Nikolaos, aici nu par sa fie decât niște înjurături în aramaică. Părerea mea.

Păi nu, măi letopiseț, asta e partea când a căzut în iazul ornamental din fața casei, în timp ce dădeam cu spatele, ca să nu lovesc bradul vecinilor. Pe moment nu am dat foarte multă atenție, dar peste vreo jumătate de ceas, așa, mă trezesc că mă sună celularu’ de mă înnebunește. Păi nu îți zisei că i-am dat o motorolă RAZR V3? Nu măi, nu i-am dat-o să se radă, i-am dat-o să comunicăm auditiv și vizual. Astea două au fost bonus, că am băgat în ciorapi la vreo câteva milioane de motorole de-astea, în loc de mere și covrigi, anul ăsta.
“Santa speaking”, zic
“Hai mă, nu te mai ține de glume, Nikolaos, știu că tu ești.“ face el clănțănind din dinți, plus că se auzeau niște troznete și niște pârâituri în fundal. “Asta e haina, că a înghețat și a trebuit să îndoi o mânecă, să duc aparatu’ la ureche. Auzi, am nevoie de un sfat de la tine, ăștia nu sunt acasă și nu știu ce să fac…”
“Măi flăcău, nu prea te aud, că troznește mâneca aia, ceva de mi-a zăpăcit urechile. Plus că am momentan dificultăți să-i găsesc pe creștinii ăștia ai mei. Păi, nu-ți zisei, am nimerit la alții… Stai să vezi. Parchez regulamentar pe acoperiș, arunc sacul pe horn și mă scobor în living, drept lângă brad. Nu mă mai întrerupe, ține și tu mâna aia într-o poziție mai potolită și nu mai clănțăni... mă și când mă uit la brad, mă băiatule, bradu’ se vedea invers. Nu mă, nu eram eu cu capu-n jos, el era cu trunchiu-n sus, agățat din tavan, așa, ditamai copacu’ numai globuri și beteală, se clătina deasupra mea. Când mi-am revenit oleacă, ăștia, stăpânii bradului erau adunați așa, în grup, deasupra mea, cu lapte și biscuiți în mână. Bradu’ tot nu se dase jos din tavan. Mă voi sunteți sataniști, zic eu mâhnit. Ei nu și nu, că așa se poartă bradu’ anu’ ăsta. Vezi doamne, că e mai mult loc sub el pentru cadouri și ei tocmai așteaptau să le aduc eu televizoru’ ăla cu plasmă cu diagonala de 52 de inci. Plus două semicursiere și o canapea nouă, vibratoare. Puteți să mai așteptați, zic, nu e nici un televizor la mine pe listă, nici cu plasmă, nici fără. Canapea vibratoare? Poate o periuță. Uite, aici scrie clar, familia Gentle: doua pijamale cu cățeluși, o periuță de dinți vibratoare, un i-pod și un coș cu fructe.”
“Și?”
“ Și nimic, fac eu, că m-au dat pe ușă afară. Cică nu erau familia Gentle. Erau familia Savage. Familia Gentle stă la 2325 – 135ASt., iar ei stau la 2325 – 135St. Măi, da’ dacă nu troznește cămașa aia de pe tine ceva de m-a căpiat. Ce tot faci acolo flăcău?”
“Tocmai mă sui pe casă, Nikolaos, ‘ce el. Mulțumesc pentru sfat.”

Mda, aici e poza cu el de când se cațără pe acoperiș, aici mai e una de când scoate ventilatorul cu sabia… și cam atât cu el, restul sunt cu mine… cum mă uit la ușă, să văd dacă scrie Gentle pe ea și cum mă bucur să văd bradul cu vârfu’n sus, așa cum crește și în natură… Ce, poza asta nu arată prea bucuroasă? Hmmm, asta e când am descoperit că în loc de lapte și fursecuri cu ciocolată, mi-au lăsat pe măsuță pesmeți de grâu integral și suc de mere.



25 ale lui decemvrie, 1 a.m.

Și văzând, dragule, că ai mei dorm tun și n-am cu cine face conversație, am descărcat un nou ring polifonic și m-am hotărât a-i face încercare asupra Maccabeului. Zic, să văd dacă a reușit să intre în casă și dacă le-a stricat cumva deranjul. Sun, sun și… bucurie!
“Aici Yehuda Ha-Maccabi. Momentan nu sunt disponibil, nu știu când și dacă mă mai întorc, în caz de necesitate puteți să-mi lăsați un masaj… ăăă… mesaj.“
“Hai, mă, Yehuda, nu te mai ține de prostii, răspunde, zic. Ce faci,unde ești?“
“Uite aici sunt, Nikolaos”, face el conspirativ. Adică în imaginea asta unde era băgat în apă până la gât, numai cu o mână scoasă așa afară cu aparatu’. Și din apă ieșeau aburi ca din ceainic și împrejur era zăpadă și tot felul de copăcei împodobiți cu luminițe și cu beteală… ce să îți zic, feeric! Asta m-a necăjit puțin, că de, ai lui aveau hot-tub și ai mei n-aveau, dar zic lasă.
“Măi, ce bine îmi pare că ești sănătos. E totul bine? Cum sunt gazdele, cum te-ai împăcat cu ei, s-au bucurat că te-au văzut?“
“Da, zice el, cum au intrat ăia mici în casă cum au început să strige: mami, mami, e un arab în sufragerie!“
“Lasă, nu fii întristat fiule, îi spun eu lui, că nici pe mine nu m-ar recunoaște dacă m-aș duce îmbrăcat în odăjdii, noroc cu pijamaua asta îmblănită, din reclamele pentru Coca Cola.“
A început să râdă, da’ cam nervos.
“Stai, Nikolaos, să vezi, că ăsta nu e decât începutul. Nu îți mai menționez că mama asta m-a luat la întrebări dacă am certificat să lucrez cu copiii și dacă sabia e safe... dar pe copiii ăștia - în loc să aibă și ei niște nume strămoșești - îi cheamă... Jason... și Alex, de parcă s-ar trage din greci, fir-ar al naibii, doamne iartă-mă... Scuză-mă, a fost fără intenție. Mă, voi sunteți eleniști, zic eu dărâmat. Ea, nu și nu, cică sunt reformiști și liberali.“
“Bine, zic, lămurit asupra necazurilor lui. Și tata? Ce zise tata al lor, măi flăcău? Sau nu zise nimic?”
“Păi, nu e nici un tată, Nikolaos.“
“Cum adică nu e? Ce i s-a întâmplat?”, zic străfulgerat, așa, de un gând.
“Nu știu. N-am vrut să fiu indiscret, că așa recomandă și ăștia în ghid, da’ cred că i s-a întâmplat ceva groaznic. Îmi zise femeia asta că a călcat pe bec și a fost curățat. Să mai insist, să aflu?”
“Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat. Nu mai insista, că taină e și taină rămâne, îi spun eu lui. Da, ia mai bine, descrie-mi-o pe ea. Cum o cheamă?“
“O cheamă Francie, zice el, da’ e greu de descris, că nu prea știu cu ce să încep. Are pe ea o fustăăăă... cam două palme deasupra genunchiului și o palmă dedesubtul buricului… și mai sus are o hăinuță de-aia, un tricou, pe care scrie așa, de-a latul I și pe urmă o inimă și pe urmă Hashem.
“Foarte bine, dragule, zic, înseamnă că Francie asta îl iubește pe Domnul și îi bate inima numai pentru El.“
“Mă, lasă, că știu și eu ce înseamnă, da’ dacă ai vedea, Nikolaos, cum stă inima aia acolo și cum se înalță și coboară la fiecare răsuflare, așa roșie… și întinsă peste amândoi…”
“Mă, zic eu de colo, ție ți-e bine?”
“Nu, măi Nikolaos, nu mi-e bine. Deloc.“ zice el
“Fii atent aici, nu deznădăjdui, știu ce îți trebuie… Musai să te concentrezi… să te aduni… și să zici de vreo zece, douăzeci de ori Sunt mort! Sunt mort! Da nu așa, în dorul lelii, flăcău, trebuie să fie cu pătrundere.
“Pe asta mă bazam și eu, să fiu sincer.” face el spasit. “Dar nu merge… Nu merge…“
“Merge, nu merge, trebuie să dovedești tărie în fața ispitei… gata, nu mai râde, alte cuvinte n-am găsit... Dacă nu merge, atunci te duci și te vâri în iazul ăla înghețat din fața casei. Ai înțeles?“
“Mulțumesc pentru sfat, Nikolaos, zice el și mai vesel. Dar acuma unde crezi că sunt?“



Notă: va urma (nu se știe când, dar intenția există)