Șahul, între triumf și tragedie

\"All I want to do, ever, is play chess.\"

“Chess is nothing more than mental masturbation.”

Robert Fischer



Unul dintre cei mai mari campioni de șah ai vremii moderne, Robert Fischer e figura clasică a campionului genial și excentric pe care stresul asociat celebritații l-a împins în prăpastia dezechilibrului psihic.

De curând devenit rezident al Islandei, pe care în 1972 a pus-o pe harta lumii ca loc al victoriei sale în campionatul mondial de șah, Fischer are în spate două decenii de controverse și rebeliune împotriva sistemului politic american. Dintr-o ironie a sorții totul a început în 1981, când din greșală, geniul șahului vestic a fost arestat în locul unui spărgător de bancă și tratat cu brutalitate într-o închisoare din Pasadena. În urma unui lung proces, a primit reparații abia în 1987, dar și-a pierdut definitiv încrederea în democrația americană. Un an mai târziu a patentat ceasul digital Fischer, care adăuga două minute pentru fiecare mișcare. In 1992 a violat interdicția guvernului USA de a juca în Yugoslavia, fapt care i-a atras o amendă de 250 000 $ și condamnarea la 10 ani de închisoare, în lipsă. Alegând să traiască în exil, și-a patentat ceasul în Argentina, a primit o ofertă de a se stabili în Republica Kalmukă și a sfârșit prin a fi deținut într-o închisoare japoneză în vederea deportării în State. În cele din urma, împreună cu soția lui, campioana de șah niponă Myiko Watai a primit de curand azil politic ca cetățean islandez.

Din nefericire, tot acest drum a însemnat pentru omul Fischer coborârea în infernul propriei nebunii din care nu lipsesc temeri paranoice despre plombe minate cu chip-uri prin care guvernul încearcă sa îi schimbe intențiile, apartenența la o sectă obscură și o încredere oarba în beneficiile consumului de alcool. Încercarea de a stabili dacă pentru asta a fost de vină lupta inegală și acerbă cu unul dintre cele mai puternice sisteme politice ale lumii sau stresul continuu al unei vieți competiționale la fel de acerbe nu va avea niciodată un răspuns definit. Poate și din cauză că protagonistul nu mai are nici interesul și nici resursele emoționale pentru a satisface curiozitatea lumii.

Deși prototipul șahistului excentric nu a fost creionat de el, Fischer se încadrează perfect într-o lungă linie de genii pustii ale tablei alb negre. Un predecesor ilustru a fost Paul Morphy, care după un tur triumfal in Europa anilor 1850 și-a abandonat brusc vocația și și-a petrecut ultimii ani ai vietii rătăcind pe străzi într-un dialog cu vocile interioare. Wilhelm Steinitz, un alt demiurg al eșichierului a pretins că a jucat odată un meci cu divinitatea și că a câstigat decisiv. Pillsbury, un alt campion american a murit în urma unor dezordini psihice, accentuate de stresul unor competiții duse la extrem. În decursul acestor adevarate tururi de forță a reușit performanța de a juca legat la ochi împotriva a treizeci de adversari.

Nu voi mențina aici, decât ca legendă urbană falsul caz al unui Nikolai Titov, al carui cap ar fi explodat la propriu in timpul unui meci cu Vladimir Dobrynin in 1994, împroșcând pe cei prezenti cu materie cerebrală. Știrea, apărută într-un tabloid numit Weekly World News ține în totalitate de domeniul ficțiunii. Supraîncărcarea cerebrală la masa de șah nu are consecințe atât de spectaculoase, chiar dacă pericolul rămâne real.

Deși nedemonstrată științific, există o corelație interesantă între geniu și dezechilibru mental în șahul de elită. Posibilele teorii nu fac oricum decât să adâncească misterul și articolul de fața este departe de a se vrea o explicație. Câteva gânduri sunt totuși greu de ocolit.

Șahistul de geniu este deseori copilul unor părinți cu aceleași inclinații, pus să studieze arta jocului de la cea mai fragedă vârstă cu o concentrare care se învecinează uneori cu monomania. Aptitudinea mentală mostenită e slefuită cu ardoare în decursul multor ore de practică abstractă și brutală, pe care în “Jocul Regal”, Stefan Zweig o descria ca “gând care nu duce nicăieri, matematică fără rezultat, artă fără produs și arhitectura fără substanță” Un predecesor mai puțin sofisticat, regele James I al marii Britanii, își structura cam în aceeași linie sfaturile către fiul său Charles, și el un împătimit al jocului: “Cât despre șah, gândesc că-i moft, întrucât e prea din cale afară filozoficească nebunie… astfel de jocuri ușurele, sortite să alunge din capul oamenilor gândurile felurite ale trebilor lor, dimpotriva pun stăpânire pe capete și pe gânduri cu jucărele și locul iau cu desăvârșire acelor ganduri despre trebi.”

Pe de altă parte experții agrează că lipsa conexiunilor cu mișcarea corpului, cu ritmurile naturii și alte multe nimicuri și banalități ale vieții cotidiene pălesc în comparație cu sentimentul acut de rivalitate care guvernează viata șahistului din vârful ierahiei. Din arsenalul ambilor adversari fac parte presiunea pshihică, agresivitatea mentală și disimularea ridicată la rang de artă. Cateva exemple celebre de maeștri care au folosit cu succes jocul de intenții pentru a își înfrânge oponenții sunt Emanuel Lasker, un adevarat coșmar psihologic la masa de joc, al carui motto era “șahul e o luptă” și marele Aleksander Alekhin, în propriile-i cuvinte, “o combinatie între un călugar și o pasăre de pradă”. Dar lista e interminabilă și timpul nu permite pomenirea tuturor celor care fac o artă din jertfirea oponentul pe altarul lui 8X8. Esența jocului de șah practicat ca sport de elită este victoria într-o arenă unde un adversar implacabil te asteaptă gata să te distruga și se consideră obligat să o facă cu orice preț. Respect datorat geniului minții, poate. Empatie pentru celalalt, rareori.


Firește, nu toate legendele șahului au un final atât de trist. Fischer, Steinitz, Morphy și Pillsbury nu reprezintă norma, deși excepțiile au aici o semnificație statistică. Mulți șahiști de marcă dau dovadă de o personalitate bine rotunjită și de normalitate de invidiat. În lumea largă, șahul stimulează intelectul și înveselește o existență prea ades marcată de monotonie. În ciuda sfaturilor înțelepte ale regelui James jocul regal continuă să fie o pasiune care unește milioane de oameni de toate culorile, rasele și credințele. Majoritatea jucatorilor nu caută o glorie eternă ci doar o doză suportabilă de abilitate a minții și poate uneori umbra unei înțelepciuni străvechi. Să ne oprim urmașii să devină campioni de șah? Ce rost ar avea? Oricum, puțini vor ajunge vreodată atât de sus. Între timp, computerul Deep Blue, continuă să se antreneze.


Referințe
Charles Krauthammer “Did Chess Make him Crazy”, Time, May 2nd, 2005
Rene Chun “The Maddness of King Bobby”, The Observer, Jan 12th, 2003
“Bobby Fischer”, Wikipedia, http://en.wikipedia.org/wiki/Bobby_Fischer
Olimpiu G. Urcan, “Chess and maddness”, ChessBase News, April 27th, 2005
Bruce Weber, “Computer Defeats Kasparov, Stunning the Chess Experts”, May 5th,1997
“Deep Blue”, Wikipedia, http://en.wikipedia.org/wiki/Deep_Blue