Grigore Popa

Am invitat-o la mine acasă. Se rușinase. Obrajii îi ardeau. Frica și dorința o epuizau... Și pe mine. Mi-am dorit să stea cu mine la masă. Îmi nesocotise caldura. Răceala o făcea să

Himere efemere, și-un soare și-un zenit, Prin lumi fără de stele și vid nebanuit, Ne zbuciumă prin închisori stelare și patimi de atomi, Ne sfarmă ne împart în vagabonzi și domni. Și putrezi

În după-amiaza aceea toți greierii stăteau fără lucru. În amurgul gros ca laptele de septembrie păreau atinși și nu mai înțelegeau nimic, Goi și stranii, Stranii și fricoși. Goluri lipicioase

Hai să împărțim lumea; ia tu cerul, mie mi-i de ajuns marea. Eu o să iau carul mare, tu steaua polară. Hai să împărțim Africa; mie: o pătrime de ecuator; ție restul. Am putea să trecem cu

Titanul ținea mâna lui deasupra cerului și Zeus în graba lui formase un numar greșit. Titanul răspunse cu cealaltă mâna, iar cerul se prăbuși troznind. Titanul ținea mâna dreaptă deasupra

Înainte credeam că poeziile se fac uite-așa: Vine poetul din subsolurile periferiei sa se-ntărească prin cîrciumile din centru, Vine, trage-o dușcă, apasă pe glanda nebuniei Glumește, hohotește,

Un orășel provincial își spune azi cuvîntul, La un banchet oficial a inundat tot cîmpul, Și cîntă trabadurii veseli la margini de poiană Iar lumea sare-n sus și joacă la balul de pomana Cu

Privesc cerul fără pic de interes, Un muc de țigară mă mai ține în viață, Din ceața apare și ultimul vers învechit. Păreri surde se sting în surdină. După asta tăcem

Poetul și-a pierdut gândurile cnd frunzulița mică de la geamul său începu să crească... sub ochii lui. Înceta să mai scrie și privea la argintia minune ce-i tremura in față. Atâta dor îi

Renasc mereu din propria-mi cenușă Condus de patimă și-nlanțuit de-azur, Regret a câta oară cetățile distruse, Și-argintul mort, mai negru și mai sur. Murind de mii de ori de-aceiași

Văzul îmi zace sfîșiat de el însuși, sfîrșit pe foaia diafană Văzul s-a văzut pe sine. Auzul a căzut curbat în poala palmei, arîndu-i marginile in semn de hotar Auzul a-ncercat să se auda. În

Din mocirla din spate creste-o zi nouă, Din ferestre bat iar felinarele, Și nu mai știu de ninge sau plouă, E vis sau aievea și soarele. Din nou telefonul tace oprit, Și stropii de ploaie se

Mult mai degrabă, mult mai aproape de noi, E ziua în care vom fi doar noi doi. Tu o s-arunci cu petale-n zenit, Eu o să-ți spun cât de mult, cât de mult te-am iubit. În poarta de lauri,

Cutreeram cerul, norii pădurile. Odată m-am rătăcit prin pustiurile fibrei. Pierdeam din oră-n ora câte două, trei leghe de vers. Seceta jubila pe creerul gol, lipsit de vlagă. -Mi-am

Iarna grea a plecat, S-au dus si zilele negre, Si stoluri libere-nalt Vestesc inceputul de verde. Turma trezita din somn Usor pe munte se suie, Iar urmele dragului Domn Se sterg pe huma

Prin cercuri largi cobor, Și suflu flori de vișin, albe. Și dalb mi-e gândul și privirea dalbă... Prin gânduri largi și limpezi ma avânt și zbor, Și inima mi-i tare Și-azurul mi-e

Tipar inocent de lucruri moarte, Învechit în reveria sa. Infect, părăsit, deprimat în neșoapte Așteaptă schimbarea. Biruitor, nesecat în gânduri străluce, Nu vede nici patul, nici sticla,

În urma mea s-a întristat mătasea, Plutind pe umerii ei goi de catifea, Și am plecat lăsându-mi goală casa Și-n noul ei pustiu numai pe ea. Vazut-am oare-ntreaga mea eroare? Am ințeles tot ce

Timpul: \"-S-a dus?\" S-a dus, zisei cu mândrie. A călcat-o ploaia... Și vântul. Totuși am purtat-o cu mine zece mii de veacuri Vântul: \"-S-a dus?\" -Tu mi-ai luat-o hoțule! Sa

Trăzni. Din cerul greu căzu o lacrimă, Trecu in voie pe lângă o vatră Și săgetă pe rând: un templu, o școală, o biserică. Distruse: o bancă, un cireș și World Trade Center. A

Viața-mi e amară, Și clipele-mi sunt grele, Și anii mă doboară, Și zilele ma sperie. Și inima-mi atârna De un fir de sânge negru. Și capu-mi se sufocă, Și sufletu-mi se pierde. Și am doar