Grig Salvan

îmi duc foarte liniștit viața într-un cauciuc uzat de mașină stau ascuns fără vreo vină nimeni niciodată nu mi-a văzut fața stau ascuns și scriu filosofie și mă hrănesc cu apă de

moartea vine întîi ca o culoare ciudată se pierde culoarea... rămîne ca o părere mireasma de fată apoi numai marea... astăzi și mâine s-așază în cruce totul se-nchide în ieri o muzică

nu ți-aș pune niciodată mâna mea molatică peste mâna ta de fată albă hieratică!... nu ți-aș sta nici la picioare nici perină capului nici n-aș vrea să mă-nfioare taina

mă uit, iubito, într-o fîntînă adîncă... şi ce crezi că văd? văd fundul pămîntului care-i tot aşa ca şi cerul... tot atît de departe şi tot atît de albastru... şi-n fundul pămîntului mă văd

bagaj geamantane și calde plecări date ți-s toate de-a gata și apa caldă băută prin gări și sânge cald dinspre tata... salutări la lume de dincolo de ea! călătorul e-n veci așteptatul prin

spune tu, amice nu-i viața asta cu deochi? tocmai cînd te simți mai bine îți intră o muscă în ochi! spune tu, bătrîne nu-i viața asta un joc? cînd te crezi mai sigur pe tine dintr-o femeie

singur își înhamă jugul neostenit apasă plugul înalță case de nuiele înșiră șiruri de mărgele adună flori de mărăcini în spuză coace rădăcini detună stânca de granit se bate crunt ca un

ieri mi-a zîmbit pe stradă o femeie și nici nu știu de ce mi-o fi zîmbit că eram trist... tăcut și obosit... ce-o fi găsit la mine-acea femeie spre-a plămădi surîsu-i minunat? mă-ntreb de

mă-mpresurară anii! de-abia mai pot zări prin cercurile vremii mlădița de-nceput înghesuit de gînduri... uitat de bucurii mă ninge azi frunzișul în care am crezut pe fruntea erodată de vînturi

iubita mea stau ca pe ace vîntul aici nu tace nu tace neînțelesurile nu-mi dau pace ciuta vînată la picioare-mi zace poiana cu flori nu-mi mai place și de-un timp încoace nici cu dragostea

urs rătăcit prin otrăvite mlaștini din pribegie caut să mă-ntorn mă hăituiesc cu-amurgul dinspre paltini răscolitoare sunete de corn... cu trupul alb de ipsos, înstelată Diana treci ca

de ce cînți prietene doar noaptea tîrziu? ziua sînt mai mult mort decît viu... de ce ți-s cîntecele atît de amare? am cunoscut devreme prea multe hotare... de ce ai zîmbetul atît de

sosește la hanul de la răscruce drumețul cu tălpile însîngerate fără să ceară vin ori bucate spre potcovărie întins se duce: „unde ți-e calul de potcovire frate? suntem aicea mari meșteri

m-am angajat la oi cioban vreau să fac la oi filosofie și cum filosofii nu pun preț pe ban m-am angajat fără vreo simbrie... încep să fluier încet din gură și-n vreme ce oile pasc mă întreb

mă-nchipui copac cu brațul întins lavă de stele să-mi treacă prin vene! dar brațul zadarnic cheamă florile pustiei cînd flori de durere albe cresc în ochii-mi!... ce trist cântă ecoul

mă bucur că-mi simt ochii mai limpezi {sufăr din cînd în cînd de-o boală-n priviri} îmi șterg ochii apăsat și cu grijă zîmbesc celor ce-n dar mi-aruncă zîmbiri... prea bine nu-i văd dar de

zborul meu matinal călare pe cărări bătute de poezii călătoare seamănă grozav cu o vînătoare de gală în zi de dalbă sărbătoare în goană după cel mai de soi vînat mă călătoresc pe guri de verde

cînd treci pe-aici și ți-e foame găsești singuraticul pom... în crengi molatece poame din fostă carne de om... visînd sângerîndele hălci cutreieră nopțile câini purtînd duios între

veșnice sînt soarele și luna oamenii mai cred în ani mulți și-n viața veșnică la fel ca-ntotdeauna... le place podul palmei pe frunte pus fierbinte pe părul iubitei pe pragul de