Cum n-am învățat să înot

Trecusem de douăzeci și cinci de ani și aveam o mare frustrare: nu știam să înot. Mă simțeam foarte stânjenită, vă rog să mă credeți, totuși - de bine, de rău - reușisem să supraviețuiesc până la vârsta respectivă în pofida acestui serios handicap. Asta până într-o bună zi când, neavând de lucru, am citit un panseu dintr-o rubrică de profil a unui cotidian. Panseul furniza definiția "omului adevărat". Acesta ar fi trebuit să întrunească, obligatoriu și concomitent, trei condiții principale: pe prima, din păcate, am uitat-o, dar îmi amintesc că o îndeplineam; a doua era să știe să șofeze; iar a treia, să știe să înoate. Cum tocmai obținusem permisul de conducere, rezulta că îndeplineam două din trei condiții. Vestea că nu eram un om adevărat decât în proporție de 66,66 la sută m-a lovit direct în plex, lăsându-mă fără suflare. Deja eram eu rușinată de faptul că nu știam să înot, însă constatarea că această lipsă a mea mă plasa, fără echivoc - doar scria negru pe alb, în ziar! -, în rândul persoanelor de categoria a doua m-a descumpănit total. Până atunci, crezusem despre mine că sunt un om, dacă nu excepțional, cel puțin în regulă. Dar nu fusese, iată, decât o mare iluzie! Adevărul crud mi se relevase brusc și dureros cu ajutorul întâmplării și al destoinicului autor de panseuri: eram o ființă minoră, fără anvergură, o biată creatură banală și incompletă, preocupată de a-și asigura traiul cotidian și meschin, și nu - așa cum, greșit, trăisem cu impresia - un om adevărat, total, un cetățean model, animat de idealuri înalte și de preocupări nobile. După șocul aflării veștii și consumarea primelor momente de neagră deznădejde, am început încet, încet să mă repliez. Din punctul acesta de vedere am o natură fericită: încerc să zăresc o luminiță la capătul oricărui tunel. Partea bună, dacă pot spune așa, a acestui adevărat dezastru era aceea că el putea fi remediat. Cu alte cuvinte, puteam să îmi adjudec și restul de 33,33 de procente care îmi mai lipseau pentru a deveni un om adevărat. Cum? Învățând să înot, desigur. Soluția era uimitor de la îndemână. De acum încolo, depindea exclusiv de mine să îmi redobândesc onoarea și respectul de sine, atât de nemilos și de dramatic zdruncinate de o banală frază dintr-un ziar. Am început să caut un club de înot la care să mă înscriu. Cel mai apropiat de casă era un club situat într-un fost așa-zis "Complex de sănătate" construit pe vremea Tovarășului, la intersecția Socului-Pantelimon. Probabil că mulți dintre bucureșteni îl cunosc: fusese, la vremea lui - și încă mai este -, una dintre cele mai mari și mai moderne construcții de gen din zonă. Și iată-mă, într-o minunată zi de primăvară - una dintre acele zile magice, în care toate visele par realizabile -, hotărâtă să iau taurul de coarne și să mă înscriu la cursurile de înot. După ce am ieșit de la serviciu, m-am dus țintă la Complex. Am parcat dezinvoltă mașina - un Opel credincios, de aceeași vârstă cu mine - și m-am îndreptat surâzătoare către intrarea în clădire. Mă simțeam relaxată și ușoară - e drept, cântăream cu aproape zece kilograme mai puțin decât acum. Mai mult decât orice, pentru mine conta faptul că mă angajasem pe drumul anevoios, dar onorant, al devenirii de sine: prin efort propriu și conștiinciozitate aveam să las în urmă existența mea cenușie, fără strălucire, de persoană oarecare și să mă transform - asemenea unei crisalide ce ajunge fluture grațios - într-un om nou, complex și complet, care să-și merite cu prisosință titulatura de "om adevărat" așa cum era el definit în panseul buclucaș. Recepția era la etaj. M-a întâmpinat o funcționară între două vârste, cu voce placidă și atitudine rezervată. Am salutat-o politicos și am început să-i explic ce aș dori: lecții de înot pentru începători, în partea a doua a zilei, cu un instructor cât mai răbdător, de preferință. Am cerut informații despre orarul și durata cursurilor, despre metodele de învățare folosite, despre profesori, prețuri și alte câteva lucruri de acest fel. Totul era convenabil. Mă simțeam atât de norocoasă! Mi-am exprimat chiar și dorința de a vedea bazinul. Femeia m-a condus pe un coridor de-a lungul căruia se aliniau vestiarele și dușurile, până la un perete de sticlă prin care, la parter, se zărea bazinul. Mi s-a părut tare mititel și extrem de aglomerat. Cu atât mai bine, mi-am spus, nu aș putea să mă înec nici dacă aș vrea, atât de multă lume era înăuntru. Ne-am reîntors la recepție pentru ultimele formalități legate de înscriere. Femeia a luat o fișă și un pix, după care m-a întrebat sec, profesional: - Ce vârstă are copilul pe care doriți să îl înscrieți la înot? Mărturisesc că am mai trecut, în viață, prin momente penibile, dar parcă nici unul nu l-a egalat pe acesta. Soarta mă lovea necruțător în plex, pentru a doua oară. Am suficientă prezență de spirit în situațiile critice. Mi-ar fi fost ușor să însăilez pe loc o istorioară despre un copilaș pe care, chipurile, aș fi dorit să îl înscriu la înot. Dar am considerat sub demnitatea mea să mint cu atâta dezinvoltură, cu atât mai mult cu cât nu mă făceam vinovată de nici un lucru reprobabil. Ca atare, i-am mărturisit funcționarei adevărul: "copilul" pe care intenționam să îl înscriu la cursurile de înot eram chiar eu însămi. Femeia nu a părut tulburată în nici un fel: a scuturat energic din cap, spunându-mi că la dânșii nu se organizează cursuri de înot pentru adulți, ci numai pentru copii. Să încerc, eventual, în altă parte. Și-a păstrat atitudinea distantă și vocea placidă, fără nicio inflexiune ironică. Am detectat - dacă nu cumva mi s-o fi părut, doar - numai o vagă urmă de compătimire în glasul ei, ceea ce mi s-a părut și mai greu de îndurat. Intrasem în Complex ca o învingătoare și îl părăseam pleoștită, cu umerii gârboviți, după ce inspirasem compasiune. Mă întorceam la existența mea ternă, la condiția umilă de om obișnuit, pe care, din păcate, nu fusesem în stare să mi-o depășesc. Au trecut, de atunci, ani buni. Și tot nu știu să înot. De curând, aflându-mă într-una din zilele mele cu înclinații spre metafizică, am avut o revelație: mă pot înscrie din nou la cursurile de înot! Astăzi, spre deosebire de atunci, am o fetiță. Dacă mi se va pune la înscriere aceeași întrebare-încuietoare, voi putea răspunde fără să clipesc: "patru ani". Chiar dacă draga mea copilă nici nu vrea, deocamdată, să audă de înot. Dar ce, părinții ascultă de copii, sau invers? Va merge la cursurile de înot. Iar eu o voi însoți, firește. Și voi fi numai ochi și urechi la explicațiile instructorului, vă asigur. Corolarul acestei istorii? Dacă aveți peste douăzeci și cinci de ani și nu știți încă să înotați, faceți - mai întâi - un copil. Apoi vă puteți prezenta cu fruntea sus să vă înscrieți la cursurile de înot. Dedicată, cu toată dragostea, fetiței mele iubite.