Ghiță Alexandru

Ce judecată, judecata-mi clară O tulbură-ntr-atât, încât s-aleagă De dragul tău batjocură și-ocară Și-n loc de lauri, lacrimi să culeagă? Învăpăiat, când gândul meu te suie În slava lui, ce nu

Nu-i cere, Minte, Inimii simbrie! Oricâtă râvnă-n slujba ei ai pune Nici ea, sărmana singură nu știe Să prețuiască dorul ce-o supune. Iar, chinul dulce lasă-i-l în seamă - Oricât ai stărui

Nu te mai caut, Doamne – ostenit e, Orbit de slavă zborul nebunesc, Ce voi să-l surp, sătul să-ți scotocesc Genunile de gheață-ncremenite! De-acuma, tu, Ispititor ceresc, Pogoară-n mine

Troiță din margine de sat, Troiță uitată de noroc Lemnul tău, azi, negru și crăpat Amiroase-a tei și-a busuioc. Tu-mi aduci în suflet, de demult Liniștea, ce anii mi-o pierdură Și un dor din

Mi-e greu lăuntrul de atâta dor O tângă-s, Doamne, tot – o tânguire! Cum însetată-i pasprea de zbor Așa și eu – bolnavul de iubire - În colb, cu frânte aripe zăcând, Sor limpezimea Cerurilor

Plesnesc de sevă mugurii iubirii În primăvara asta regăsită, Când toate ard aprinse de ispită Sub verdele promis restituirii Neînțelese-aleanuri mă-mpresoară, Dar, toate curg domol spre-o

Iernaticei nopți toropite de ger (Complicea-mi de taină când stihuri visez) Lumina zăpezii – atâta-i mai cer – În șoaptele-acestea smerit s-o așez Cu ea să te-nvălui gingașă cum ești (Desen

O, plâns celest uitat de muritoarea Deșarta bucurie omenească, Îngăduita-i dălți-mi să-ți cioplească, Precum în marmori, lacrimelor sarea Și dalta-mi, iată-și săvârși lucrarea În mistuire

Să mă scufund în mine, cum într-un vis al apei Ce-mi scaldă țărmul aspru al zilei fără capăt Să fiu, doar, prelungirea la nesfârșit-a pleoapei Blând refuzându-i somnul luminii-n care

Să te întorci acasă, pe zăpadă, Printre nămeți, pe viscolul în șuier S-auzi în urmă-al trenului tău fluier Înfrigurat, când intri în ogradă. Pe toți ai tăi, care-au plecat prin vremuri Să-i

Nu mai cutez nici șoapta în stihu-mi s-o aștern! (Aș tulbura tăcerea în el întemnițată – Când sitele-i de aur, cuvinte-n taină cern, Lumina din cuvinte i-aș sfâșia deodată). Dintre cuvinte,

Ce dor amar cu-aripa lui m-atinse? Un înger, poate, cu-aripa-i de fum Că se făcu deodată (nu știu cum!) La geamul meu lumină, iar...și ninse! Ninsori târzii, zăpezi îngândurate Rotesc în jurul

Să-mi înlumine stihul, vezi, n-am ales nici părul, Nici ochii tăi, nici gura, nici luminos grumazul, Doar lacrima târzie înlăcrimând obrazul (Ea-ți divulgă și taina și limpede-adevărul!) Iar,

În mine-atâtea ceruri se surpară, Atâția zei pe rând se prăbușiră, Dar eu mă nalț și mă preschimb în liră Sub tot mai grea a lutului povară De ceruri și de zei ce-mi măsurară Lumina din adânc