Ghinea Nouras Cristian

Sache, propui lecturi periculoase. De acum înainte, m-am hotărât să te citesc numai cu echipament de protecție: 1. cască de motociclist, ca să nu-mi afectez intelectul de prozator sobru... atât de des îmi trag câte o palmă peste frunte și zic: Băi, ce idee bună!; 2. o placă de beton în care să fixez picioarele scaunului de la computer, ca să nu cad pe spate la fiecare frază; 3. un scaun ejectabil tip MIG 21, cu declanșare pentru cazul în care intensitatea râsului depășește un anumit număr de decibeli, considerat periculos pentru mediul înconjurător și liniștea vecinilor (nu-ți fă griji, stau la ultimul etaj). Aștept cu \"groază\" următorul tău text... cred că mi se trage și mie de la Asimov. În rest, vorba lui Sașa Pană: \"cetitor, deparazitează-ți creierul!!!\"

Poetul și epigramistul, precum cele două fețe ale lui Ianus...\"iar tu mă așteptai/ desfunzită cu dezmierdările/ obrăzniciei de felină/ în garsoniera celui de-al/ nouălea cer\". Unde ai fost Sorin Solaris, că mi-era așa dor de tine? Ai atâtea argumente, nu-l lăsa pe Poet să moară, lasă-l să fie cealată față a Epigramistului. Drum bun și nu te opri aici, Sorin Solaris!

Mulțumesc pentru ideea cu sertarul. Am revenit cu o precizare, poate nu este așa relevantă, dar corul era o combinată a West Plains High School Ensembles, dirijoarea în cauză fiind Kelly Dame. Am înțeles că veniseră de undeva de pe lângă Nashville. Mai treci pe la mine. Salutări!

Sorine, încântat de cunoștință! Observ cu uimire că există și autoportrete... făcute de mâna altuia, căci așa iasă tabloul dacă procedăm la doar patru înlocuiri: Cristi în loc de Sache, Timișoara în loc de București, Lugoj în loc de Plopeni și \"antena pe sârbi\" în loc de bulgari. În rest, experiențe atât de asemănătoare, încât acum sunt convins că am avut un alter ego transplantat la Plopeni, în celălalt capăt al țării. Și pentru că ești un adevărat pictor, îmi place cum caracterizezi personajele din doar două-trei tușe apăsate (vezi secretara de partid, cu coc și neg pe nas). Unor neavizați textul le poate părea facil, dar știi de ce e bun, maestre? PENTRU CÃ REZISTÃ LA PROBA LECTURII. Citite cu voce tare, alte chestii, zise pretențioase, îi adorm pe cei mai încrâncenați și hotărâți ascultători după trei-cinci minute. Povestea ta aș asculta-o ore în șir. Știu pentru că ți-am citit dialogurile cu voce tare, fără grabă și cu intonație, iar la faza finală, cu tipul abrutizat de condițiile de la cămin și \"fript\" după o femeie, m-am făcut covrig de rîs!

Virgil, mi-a plăcut mult atmosfera textului, a cărui savoare e sporită, paradoxal, de enumerarea ce poate părea unora excesiv de lungă (am trecut fără probleme peste \"ceramică-virgulă-candelabre\"). Cred că trebuie să-ți fiu recunoscător pentru acest \"bilet de intrare în America omului de rând\". Cu ceva timp în urmă, micul oraș timișean Făget a fost vizitat de un cor venit dintr-un orășel american de vreo 10.000 de locuitori, un ansamblu pur amator, ai cărui membri debordau un entuziasm molipsitor. I-am luat un interviu dirijoarei, o femeie încântătoare de vreo 60 de ani, care mi-a spus: o, cât aș dori să cunoașteți America orășelelor de 10.000 de locuitori! Cu alte cuvinte, America omului de rând despre care vorbeai tu.
PS Am și eu un \"favorite place\" - sertarul cu colecția de ilustrate vechi. Înainte de a-ți citi textul, mă întrebam, la fel ca tine, prin câte mâîni au trecut acele petice de hârtie, în ce stare de spirit au fost scrise, cu ce ochi au fost citite...

Cosmine, după cum te știu, oi fi tu visător, dar cu picioarele pe pământ și cu idei pragmatice. Ideea propusă este seducătoare, dar hai să vedem cine și cum își obține \"certificatul\" de poet în România de astăzi. Cu puține excepții, cum ar fi cea a prietenului comun Elvis Dobrescu, am avut de-a face cu destule concursuri de creație în care premiile s-au acordat după criterii \"paralele\" cu valoarea, sub pretextul că arta este inefabilă și poate fi interpretată de diverși critici în mod radical diferit. Nici chestia cu cărțile nu ține uneori. Știi bine că sunt destui veleitari cu bani care scot tomuri pe bandă rulantă, în timp ce adevărații poeți stau de regulă cu versurile de-a valma, nepublicate, pe masa de lucru, căci ei nu au nici bani și nici sponsori. Ar mai fi publicarea în revistele literare, dar și aici sunt dispute feroce, fiecare își apără teritoriul de \"intruși\", chiar dacă este evident că ei scriu mai bine. La fel și cu critica, foarte dispusă să te desființeze dacă n-ai un nume consacrat. Cu toate astea, propunerea ta este bună și ar putea funcționa într-un viitor în care nepoții noștri poeți, ajunși la maturitate, ți-ar fi recunoscători.

Sincer să fiu, am ezitat destul de mult până să pun acest text pe site, dar se potrivea prea bine cu ideea clasică a \"agoniei\" unei entități ciudate, stranii cum spui tu, acest Cap-de-Târnăcop pe care îl purtăm fiecare din noi ca pe-o povară, ca ultim martor al unui apocalips care nu ne va ocoli pe niciunul... Văd că 25 de \"apostoli\" s-au încumetat să-l citească, dar nu știu câți dintre ei și-au șters sandalele de praf înainte de părăsirea \"cetății\". Tocmai de aceea comentariul tău m-a bucurat foarte mult. Deși pare o ficțiune absolută, textul este foarte sincer, în concordanță anumite împrejurări pe care mi-a fost dat să le trăiesc. Înțeleg că nu e voie să-mi fac singur critică, așa că o să-mi fac... autocritică. Textul a fost scris pe bucăți și într-o perioadă de timp destul de lungă. M-am întors de câteva ori asupra lui, decis să-l rescriu, dar de fiecare dată m-am lăsat păgubaș. Cred că e mai bine să rămână așa, conservă mai bine starea de spirit inițială.

Loredana, după o pauză în care am încercat să mă purific sufletește și să stau cât mai departe de computer, am revenit pe site-ul care dă dependență (nu-i spun numele, că-i fac reclamă mascată). Firește, m-am îndreptat spre secțiunea de proză, curios să văd ce-ai mai scris și am dat peste acest text excelent. Am cel puțin patru argumente: 1. sinceritatea și prospețimea spiritului în care ai conceput povestea, care valorifică spontaneitatea cu care scrii 2. plăcerea cu care se parcurge textul; de la primul aliniat ai plasat un \"magnet\" cititorului, care este incapabil să mai abandoneze lectura 3. ping-pong-ul replicilor rapide și savuroase, punctate de câteva comentarii, plasate ca standurile pe un circuit de curse 4. foarte inspirat pasajul cu cursanții care te-au \"lămurit buștean\" într-o problemă așa importantă cum este prima dragoste a copilăriei. Felicitări! După umila mea părere, ar fi îndreptățită și o steluță în dreptul titlului.

Radu, mă bucur că nu te-ai lăsat păcălit de jocul meu aparent și m-ai \"ghicit\", citindu-mă în registrul grav. Ai dreptate, uneori cele mai savante experimente pot scăpa de sub control. Dacă sărmana oaie Dolly nu a avut prea mult noroc, ce să mai spunem despre imprevizibilii subiecți umani, oriunde s-ar afla ei!

Măi Sorine din Detroit, ce mai întâlnire de gradul III! Asta o spun pentru că numai noi știm că, de fapt, suntem extratereștri, chit că de pe planete diferite, unul gugulan și altul bănățean, da\' vopsât. Văd că steluțele îmi vin numai de peste ocean și-ți mulțumesc, frate, o să-mi iau și eu o halbă de bere și-o să închin, în fața computerului, ca la Acapulco (evident, terasa din Lugoj, nu stațiunea din Mexic). Văd că voi, epigramiștii, vă simțiți bine în mediul virtual, pentru că trageți unul în altul ca la jocurile alea electronice \"shooter\", însă nu-mi fac emoții pentru tine, ești călit în dueluri epigramatice dure, ai și acum cicatrici de la \"Nicolae la pătrat\" sau Ionuț Jorz. Săru-mâna, boierule, pentru stelutze. Mai treci pe la mine!

Loredana, rămâi o maestră a finalurilor. Parcă-l vedeam pe Raskolnikov din \"Crimă și pedeapsă\", dar construit parcă pe invers. Ai descris, foarte convingător și bine gradat, evoluția conștiinței contorsionate a gardianului, până la acel breaking point fără întoarecere, indiferent cât de lungă era baia \"terapeutică\" de acasă: execuția omului curat, care a avut \"curajul să spună NU, cînd toți ceilalți zbieraseră, DA în cor\". Aici e cheia poveștii și ți-ai ales într-un mod foarte fericit cuvintele. După mine, este partea esențială a textului și dacă o \"zbârceai\" aici, tăiai mult din efectul final. Ultimele șapte aliniate cântăresc enorm, aproape cât tot restul textului. Un poem în proză care închide totul rotund, care te pune pe gânduri. PS Și ca să te criic, totuși, în final - sper să nu te superi - chestia aceea cu cățeii este drăgălașă, OK, dar parcă n-ai scris-o tu. Este doar o joacă, o alintare, care te prinde bine uneori, dar până la un punct.

Cosmine, ți-am citit cu atenție textul și, oarecum mirat de lipsa comentariilor pe marginea lui, încerc să-ți transmit câteva impresii. Dacă-mi amintesc bine, în armata împăratului persan Darius exista un detașament numit \"cei 10.000 de nemuritori\". Evident, soldații respectivi nu erau nemuritori, ei aveau însă o \"rezervă de cadre\" suficient de solidă pentru a-i înlocui în permanență. Recent, un istoric afirma la TV că România este condusă, în fapt, de un \"nucleu dur\" de sorginte comunistă, care numără cam 10.000 de oameni, bașca baronii locali, ceea ce m-a dus cu gândul la nemuritorii lui Darius. Rotirea cadrelor și plasarea pe orbită a eșaloanelor 2 și 3 face ca Sistemul cu \"S\" mare să funcționeze perfect și în prezent. Partea proastă este că destui oameni de valoare care merg paralel sau contra acestei \"tovărășii\" nenorocite au puține șanse de reușită, dispar repede în decor sau o \"taie\" pe dincolo. Textul mi se pare totuși cam lung și cu pasaje ușor didacticiste - deși orice sursă e binevenită pentru a trimite un avertisment celor mai tineri. Finalul, cam politizat, ridică problema gravă a ieșirii din tunel. Rămân pesimist, dar sunt de acord cu tine. Între timp, Tunelul a devenit Labirint.

Loredana, ești prea îngăduitoare, ca de obicei. Și totuși, ideea asta este - puterea românului, specialist în supraviețuire. Este, în fond, înțelepciunea de a ne plia mereu, care trebuie tratată îngăduitor, adică puțină autoironie nu strică.

Virgil, cele patru întrebări m-au pus serios pe gânduri, demonstrând, din partea ta, o lectură foarte atentă și avizată. În ce mă privește, păcătuiesc adesea lăsându-mi ideile pe jumătate în cap și jumătate pe hârtie, de unde și impresia justificată că lucrurile nu se leagă întotdeauna la modul cel mai firec. Așa cum spuneai și tu și Radu: \"care-i faza?\". O observație de care voi ține seama cu siguranță de acum înainte.

Radu, văd că se-ngroașă gluma. Simpaticul omuleț agonizează pe prima pagină, iar tu-mi urezi spor la scris, ceea ce, cred eu, s-ar traduce prin \"am văzut destui alergători pe distanțe scurte, hai să vedem și proba de anduranță\". Uite, chiar în această seară îmi voi lua desaga bolovani (sau cu nevroze, ticuri și rateuri, cum vrei să le spui), voi pleca în pelerinaj la Zeul stressului și al economiei de piață și-l voi ruga fierbinte să mă mai lase să respir, să-mi dea răgaz să mă retrag în cotlonul meu pentru a scrie din nou sau măcar pentru a fixa peretele alb, în căutarea ideilor. Lăsând gluma la o parte, încă o dată, sincere mulțumiri.

Radu, mi-ai făcut o mare bucurie pe ziua de azi. E Bunavestire, mi-ai dat și tu o veste bună. Cu un nod în gât, văd că am pășit în \"Clubul 100\" și la asta chiar nu mă așteptam. Sper să nu-mi pierd capul precum simpatica figurină Lego... mulțumiri pentru așa o poză nostimă! Mă întrebi \"care-i faza\"? Ei bine, articolul (ai dreptate, a-l numi \"eseu\" este impropriu), ar putea avea un Motto de genul \"originali până la moarte\" sau, poate, \"să te ferească Dumnezeu să trăiești vremuri interesante\", adică tocmai vremurile astea pe care le trăim din plin, obișnuiți a supraviețui cochetând cu moartea, chiar dându-i cu tifla. Dacă cele mai bogate țări conduc în top-ul sinuciderilor, la noi, în Oltenia, bătrânii își fac \"pomană de voie\" încă din timpul vieții. La Lugoj, două băbuțe s-au fotografiat una pe alta întinse pe masă, în haine negre, cu ochii închiși și lumânarea la căpătâi. Toată lumea a râs, dar eu cred că ele tocmai descoperiseră o \"terapie\" menită să le elibereze de frica morții. De la lucrurile astea am pornit, poate le-am exprimat cam \"cețos\", poate le voi relua într-o proză.
PS În altă ordine de idei, am intrat pe Agonia la sugestia prietenului Elvis Dobrescu. Site-ul este minunat, este un adevărat for de dezbatere civilizată, lipsită de patimile și prejudecățile \"triburilor\" literare ce se nasc în jurul a varii reviste, revistuțe și cenacluri. Felicitări!!

Loredana, în dialogul nostru literar văd că a apărut și un moment... penibil, care mi se datorează sută la sută. Grăbit fiind ieri să plec, mi s-a părut că mesajul meu întârzia prea mult și l-am rescris, la repezeală, din cap. L-am trimis din nou, cu alt titlu (afară-i vopsit gardul... înăuntru același leopard amărât). Trebuia să fi citit confirmarea. Îmi cer scuze, poate remediez cumva.

Remarcabil felul în care ai tratat un subiect răvășitor; se simte vibrația experienței trăite și asumate. Talentul de bun povestitor este evident, ca și impresia de spontaneitate, deși știu că în spatele \"spontaneității\" se ascund uneori munți de ciorne mototolite. Nu te poticnești, ții ritmul (chiar dacă pe alocuri cu exces de cuvinte), tablourile sunt vii, aproape la fiecare frază plasezi câte o \"poantă\" care, cel puțin pe mine, m-a făcut să alerg din ce în ce mai curios spre deznodământ. Și totuși, nu aș fi ales în mod special această poveste, dacă nu ar fi fost superba interpunere din final, anunțată oarecum de episodul cu cântecul din salon. O încununare remarcabilă și neașteptată a unui crescendo inteligent construit. Un text cae invită la re- și recitire.

Remarcabil felul în care ai tratat un subiect răvășitor; se simte vibrația experienței trăite și asumate. Talentul de bun povestitor este evident, ca și impresia de spontaneitate, deși știu că în spatele \"spontaneității\" se ascund uneori munți de ciorne mototolite. Nu te poticnești, ții ritmul, uneori poate cu exces de cuvinte, dar tablourile sunt vii, aproape la fiecare frază arunci câte o \"poantă\" care, cel puțin pe mine, m-a făcut să alerg din ce în ce mai curios spre deznodământ. Totuși, am remarcat în mod special această poveste pentru o mișcare genială - superba interpunere din final, anunțată oarecum de episodul cu cântecul din salon. O încununare neașteptată a tensiunii acumulată în crescendo. Un text care invită la re- și recitire!

Virgil, am fost curios să te vizitez \"la tine acasă\", ca să te cunosc mai bine și să văd ce scrii. M-am oprit la acest Home page, atât de nespectaculos în aparență, care mi-a mers la inimă prin ideile sincere și de bun simț. Vorbeai de echilibru și de diversitate, despre lucruri rar de găsit în America... Să știi că prima variantă a eseului meu, pe care l-ai apreciat drept amuzant, a fost una atât de tristă, că m-a durut și mâna cu care am scris-o. Înainte de asta, pe la 3 noaptea, urmărisem cu ochii împăienjeniți canalul Fox News și... știi tu... începusem să vorbesc singur. Nu aveam de unde să știu că, undeva în America, la Buford, cineva avea răspunsul la monologul meu din miez de noapte. Un răspuns pe aceeași lungime de undă!