Pax Afghanistana

Căutând exemplul de stabilitate într-o lume chinuită de atâta echilibristică, analiștii și-au îndreptat privirile spre tărâmul muntos, prăfos și plin de peșteri numit îndeobște Afganistan. Aici, peisajul este neschimbat și la fel de dur ca la Facerea Lumii. În rest, orice altceva se transformă în ruine, mai devreme sau mai târziu. Afganistanul nu poate fi plasat într-un context mondial. Dacă el se află în lumea a treia, a patra sau a cincea, Dumnezeu știe, căci, v-am spus, în afara acestei oaze de stabilitate, în jur s-au tot schimbat regimuri, ideologii și steaguri, turbanele au fost înlocuite de uniforme și viceversa, bărbile au fost rase, după care au crescut iarăși, parcă mai mari și mai stufoase, femeilor li s-a luat vălul (cu forța) și apoi li s-a pus la loc (tot cu forța), zice-se că s-au mai semnat și niscaiva tratate de pace… În fine, lumea se agită. Excesiv, după gustul afganului. Căci inima sa, fie paștună, tadjikă sau uzbekă, iubește liniștea, iar bioritmul i s-a adaptat la funcționarea în doi timpi, între agonie și extaz. Între ocupația (mongolă, britanică, sovietică, americană, în viitor fiind preconizate o invazie marțiană și una vulcaniană) și pauzele dedicate rearanjărilor pe eșichierul politic autohton, mai exact, fireștile reglări de conturi și banalele răfuieli tribale – executate însă cu moderație de către șefii locali, doar așa, pentru „a nu-și ieși din mână”… În rest, cum spuneam, aici e liniște. Aerul este tare. E drept, nu ești scutit de extreme: drumurile sunt prea proaste, munții prea înalți, pietrele prea ascuțite, parcă și Allah e mai încruntat. Vara e prea cald, iar iarna e un ger de crapă pietrele. Așa se explică pocniturile ciudate ce răzbesc uneori din depărtări, deși răuvoitorii zic că ar fi împușcături sau vreun ghinionist a nimerit o mină, uitată acolo din războaiele precedente. * * * Ca să avem o perspectivă asupra Afganistanului de azi, trebuie să ne dăm doar câțiva pași înapoi. Pentru o viziune de ansamblu, vom apela neapărat la serviciile unuia din sateliții care se înghesuie pe orbită – ca jurnaliștii la conferințele de presă – filmând și fotografiind de zor bătrâna Terra, pentru a-i scoate la iveală orice secret, într-un mod nedemn și impudic. Așadar, focusăm imaginea, care, grație tehnologiei moderne, are o claritate surprinzătoare. În colțul de jos, scriem data înregistrării: Mileniul III, pe la început. Localizăm situl: i-auzi ce nume sonor, Tora Bora! În prim-plan, doi soldați masivi, blonzi, tunși scurt, în uniforme noi-nouțe, caută de zor prin niște valize de aluminiu și instalează un super-sofisticat dispozitiv electronic de detectare-sesizare-pipăire-tranchilizare-imobilizare-prindere și predare, dotat cu infailibile raze „ics”. În planul doi, o bicicletă cu motor țâșnește cu 15 km pe oră dintr-una din numeroasele peșteri din zonă. Stupoare! Este chiar Os… (aoleu, vă rog să mă iertați, o să-i spunem Nenumitul)!!! Os… (ăsta, Nenumitul), călărește amarnic ruginitul vehicul, în timp ce băieții din jur par mult mai confortabil instalați pe măgarii lor, cu agheurile îndesate în desagi. Militarii nu se sinchisesc de insolita procesiune, mai au câteva șuruburi de strâns și – țup! – în pântecele generosului Hercules C 130, avionul bun la toate, echivalentul lipsit de grai al îndărătnicului măgar afgan. Din eroare, una din razele „ics” scapă de sub supravegherea computerului și îl gâdilă la spate pe Os… (pe Nenumitul, vă rog să mă scuzați)! Acestuia îi dau lacrimile, dar nu de durere, căci atingerea dulce îi amintește de mângâierile unei anumite companioane din vastul său harem. Trecând frontiera cu Pakistanul, Nenumitul, gânditor și înconjurat de tăcerea respectuoasă a tovarășilor săi, ia hotărârea istorică de a o „accesa” mai des pe respectiva, măcar pe Internet. * * * Întorși la satelitul nostru, rotim luneta spre Kabul, unde bate vânt de libertate. Femeile, în general cam interzise pe timpul crudului regim taliban, ies din ilegalitate și încep brusc să apară pe la radio și TV, dau buzna în piețe și prin saloanele de coafură. Națiunile Bogate din cadrul Națiunilor Unite trimit saci cu ajutoare. Afară e soare și e bine. Femeile, care s-au cam obrăznicit, se bagă la coadă înaintea bărbaților. Dau și ele să ia câte ceva – un sac, o plasticăraie, că de, e democrație. Dar poliția afgană, renăscută din propria-i cenușă, restabilește rapid ordinea. Odioasele creaturi sunt repede disciplinate cu câteva bâte la spinare și câteva șuturi în fund (scuzați expresia, dar chiar am văzut la Euronews). Dar parcă azi și șutul în fund e mai dulce la Kabul, căci el este democratic! * * * Pacificat acum, teritoriul afgan este cuprins de o nouă febră – aceea a implementării noii ordini mondiale. Zi de zi, se descoperă noi similitudini. De pildă – și ei joacă fotbal! Ziariștii europeni, îngrămădiți pe un stadion dărăpănat, și-au conturat această impresie, deși mingea este o capră moartă, iar jucătorii sunt niște călăreți înarmați cu pari (pardon, cu crose, că pari erau pe timpul talibanilor). Deși a făcut tot posibilul să iasă în evidență, sexul frumos de pe plan local este tot mai dezamăgit: bărbații se arată mai interesați de pozele cu actrițe indiene (fără văl, evident), care au împânzit bazarul. Dar femeia afgană – aprigă – nu se lasă! Ea merge acum în Germania, la negocierile de pace, făcând și desfăcând guverne și ajungând, în final, chiar ministră! Obiectivul o ia razna, iată-ne din Germania în Italia, la Roma, într-o curte cam prăpădită, unde apare fantoma fostului rege Zahir Șah, care a pierdut șirul abdicărilor și abolirilor sale. Fac imaginea mai clară și – pe legea mea! – nu e o fantomă, ex-ăsta… regele e viu, dă chiar interviuri, i-a revenit adrenalina la 80 de ani, vrea pe tron… * * * Dacă e rege, ne trebuie și un prim-ministru. Pax Afghanistana are nevoie de el. Satelitul nostru, obosit de atâta căutare, stă să cadă de pe orbită (de la Cape Canaveral i s-a recomandat să cadă în Iran, Irak sau Coreea de Nord, la alegere, „free choice”). Facem un ultim efort. Ne concentrăm spre America. Ecce Homo! În plină reuniune a Parlamentului, omul nostru stă alături de cel mai puternic tip din lume (care mai deunăzi era să se înece cu un covrig) și de prima sa doamnă. Îl cheamă Hamid Karzai. În timp ce aplaudă, el are un zâmbet larg și chiar lasă impresia că râde. Nu de discursul democratic la care a asistat, ci de un bilețel lipit de balustrada din fața sa. Fiind bine informați, am aflat ce scrie pe el: „Măi Hamide, măi Karzaie, ai făcut-o (ch)iar de oaie!” * * * Acum, în Afganistan, este liniște deplină. Rușii au instalat un spital de campanie, văzându-și de ale lor. Harașo, harașo, parcă și Allah e mai împăcat. Undeva, în planul secund, două elicoptere Cobra se mitraliază reciproc, senzorii lor ultrasensibili indicându-le că celălalt este un nasture metalic al Molahului Omar, care trebuie lichidat. Urmând legile globalizării, talibanii transhumează molcom peste granițe. Triburile izolate mănâncă ierburi, prin munți. Nu e mare scofală, o făceau și înainte, doar că acum „prestează” în fața camerelor de luat vederi. Războiul din Afganistan s-a terminat. Zvonurile că pe aici s-ar găsi poarta spre regatul subpământean Shambala au fost infirmate. Băieții caută acum prin Tibet și am auzit, tot așa confidențial, că ar fi interesați și de Bucegii noștri.