Radu Haraga

Oare de ce mă-ntorc mereu la tine atunci când nu pot și marea în ochi îmi revine? Oare de ce, când sub copaci te caut doar frunze fără șoapte eu găsesc, și nu pot să mă laud? Căci zi de zi

Câteodată alunec sub pleoapele ei de piatră eu, inimă aspră care nu se-ncumetă să plece săgeată. Căci de aș vrea în păcat să mă rostogolesc nu de a ei privire să mă feresc aș spera, Doar de

Fiecare dintre ziarele vândute în această dimineață de mâinile unde banii prea mărunți îngheață, fiecare dintre pomenile făcute cu aparenta dărnicie a celui care procentul din venituri nu-i spune

Pe aceste mări interioare, unde noi cei din orașele noastre tubulare cădem mereu în picioare, Peste tot, în baruri, cafenele și restaurante, în supermarketurile pline de reclame

Iubirea este prin definitie ceva aproape imposibil - de inteles, caci nu exista nimeni 100% sigur ca a aflat motivul real pentru care iubeste pe altcineva - de urmarit, caci te urmareste ea pe

într-o noapte trezesc după miez setea-mi între ceașafuri imaculate scotocesc, într-o noapte mă ridic în capul oaselor care trosnind vor saluta liniștea din cameră pe care doar mașinile întârziate

Desi uneori ma simt ca sfantul Augustin incercand sa inteleaga ce e cu tufisul in flacari, trebuie totusi sa continui sa cred ca o cauza nu e pierduta nici macar daca a sarit intr-o gaura neagra,

Mai contează oare astăzi și altceva decât mărimea? Decât cifrele acestea care ne înconjoară peste tot? Mai este și altceva important înafară de evoluția anumitor indici care par a spune totul și de

Ca pe oricare om normal care a a avut o copilărie fericită, mă fascinează anumite lucruri. De exemplu scamatoriile magicianului, care reușește să scoată din pălărie un iepure deși mi-a arătat clar

Căci norii aceia care se învârt deasupra capetelor goale din mulțime, visele acelea pierdute între fâlfâiturile de aripi ale necuvântătoarelor dar fericitelor zburătoare pot să dezvăluie,

Nu pot trăi cu adevărat cei care n-au simțit nici-o milisecundă șuierul vidului prin mintea obosită, odată cu sentimentul că e prea târziu...pentru a mai face ceva folositor. Abia după aceea poți să

Nimic nu mă poate opri să-mi scriu condiția umană așa cum au făcut-o două mii de ani cei care nu au știut cum să tacă; și totuși nu vreau s-o fac, nu neapărat din pudoare, ci din silă față de ce aș

Sunt dintre aceia care-ntr-o vitrină plină cu spoturi și muzică divină nasul mi-l lipesc, de sticla rece, prăfuită, sorb cu ochii vinul de dincolo, Lichidul acela dintre mărfuri, care când me

Câte nopți aș vrea să pierd între elipticele druguri, pe care eu și numai eu le pot desprinde cu greu dintre nemerniciile acestei lumi, căci iată, El a spus adevăr vă zic eu vouă nu mi-a fost cu

Undeva peste citricele încordate, pline de zeamă, uliul stă ascuns, caută un fir de teamă, oare pe cine așteaptă, spectatorii vizibili (și totuși ignorați) se întreabă, Convoiul apare,

Treizeci de milioane de kilometri, șaptesprezece mii de primăveri înăbușite, doar un lung șirag dogmatic de trepte.

Acolo mă voi întoarce, în casa mea de piatră pe care sacra mașină a timpului toarce, unde nici-o fulgerare accidentală, nici-o armată de hieroglife - blesteme susurând - nu rezistă sub razele

Afară curge din nou zăpadă din cer, se spune că glasurile fulgilor sunt un pic nebune, Undeva totuși ciripit de păsări sparge cu sete clopotul acela de cristal care se conturează lent, dar

Între cele două ore de pauză, între pătrățelele distorsionate ale feței de masă, ah, o telecomandă de aș avea, prin care să opresc valul de imagini și mai ales valul din spatele primului, pe