Poezii

Oare de ce mă-ntorc mereu la tine atunci când nu pot și marea în ochi îmi revine? Oare de ce, când sub copaci te caut doar frunze fără șoapte eu găsesc, și nu pot să mă laud? Căci zi de zi

Câteodată alunec sub pleoapele ei de piatră eu, inimă aspră care nu se-ncumetă să plece săgeată. Căci de aș vrea în păcat să mă rostogolesc nu de a ei privire să mă feresc aș spera, Doar de

Fiecare dintre ziarele vândute în această dimineață de mâinile unde banii prea mărunți îngheață, fiecare dintre pomenile făcute cu aparenta dărnicie a celui care procentul din venituri nu-i spune

Pe aceste mări interioare, unde noi cei din orașele noastre tubulare cădem mereu în picioare, Peste tot, în baruri, cafenele și restaurante, în supermarketurile pline de reclame

într-o noapte trezesc după miez setea-mi între ceașafuri imaculate scotocesc, într-o noapte mă ridic în capul oaselor care trosnind vor saluta liniștea din cameră pe care doar mașinile întârziate

Căci norii aceia care se învârt deasupra capetelor goale din mulțime, visele acelea pierdute între fâlfâiturile de aripi ale necuvântătoarelor dar fericitelor zburătoare pot să dezvăluie,

Sunt dintre aceia care-ntr-o vitrină plină cu spoturi și muzică divină nasul mi-l lipesc, de sticla rece, prăfuită, sorb cu ochii vinul de dincolo, Lichidul acela dintre mărfuri, care când me

Câte nopți aș vrea să pierd între elipticele druguri, pe care eu și numai eu le pot desprinde cu greu dintre nemerniciile acestei lumi, căci iată, El a spus adevăr vă zic eu vouă nu mi-a fost cu

Undeva peste citricele încordate, pline de zeamă, uliul stă ascuns, caută un fir de teamă, oare pe cine așteaptă, spectatorii vizibili (și totuși ignorați) se întreabă, Convoiul apare,

Treizeci de milioane de kilometri, șaptesprezece mii de primăveri înăbușite, doar un lung șirag dogmatic de trepte.

Acolo mă voi întoarce, în casa mea de piatră pe care sacra mașină a timpului toarce, unde nici-o fulgerare accidentală, nici-o armată de hieroglife - blesteme susurând - nu rezistă sub razele

Afară curge din nou zăpadă din cer, se spune că glasurile fulgilor sunt un pic nebune, Undeva totuși ciripit de păsări sparge cu sete clopotul acela de cristal care se conturează lent, dar

Între cele două ore de pauză, între pătrățelele distorsionate ale feței de masă, ah, o telecomandă de aș avea, prin care să opresc valul de imagini și mai ales valul din spatele primului, pe