\"Love story\" și flaconul cu piper

Apropo de limba engleză, îmi amintesc că plânsul organizat se experimenta cu voluptate și în lumea anglo-saxonă, doar atât că aștia nu jucau hochei pe iarbă, ci pe gheață. Îmbrăcați ca un fel de cosmonauți, își trăgeau în barbă cu crosele, se luau la bătaie din te miri ce, stâlcindu-se ca la carte, intrau câte doi-trei, cu tot cu puc în plasă, împingând poarta în mantinelă, mantinela în public și publicul în extaz, apoi priveau spre imensa tabelă de afișaj, de parcă erau la spațioportul Moss Eisley, din „Războiul Stelelor” sau „Imperiul contraatacă”. Pe primul l-am văzut de 13 ori împreună cu amicul Sorin M. , care știa replicile pe de rost, – zicea „ailaviu” cu voce tare, înainte de scena cea mai tare, de le tăia efectele ălora de pe ecran, spre indignarea întregii săli; pe al doilea, am avut ocazia să-l vizionez doar în zece rânduri, inclusiv în uniformă kaki... deh, ei cu „războiul” lor, noi cu armata noastră. Dar ce m-a apucat să vă povestesc toată tărășenia asta cu hocheiștii? Aha, mi-am amintit – dom’ne, e culmea, americanii ajunseseră, prin anii 70, să facă filme lacrimogene cu hocheiști! Adică, povestea era cam așa – el, bogat, copil de bani gata și hocheist pe deasupra; ea, hipioată, cam bolnăvioară și împotriva sistemului, vezi Doamne (era pe vremea războiului din Vietnam). În final, el rămâne bogat și băiatu’ lu’ tăticu’ cu funcție, la noi echivalent cu vreun mahăr din “ceceu”, iar ea este răpusă de o boală nemiloasă. Mai târziu, aceiași americani au făcut un remake după “Love Story”, renunțând la tenta hipiotă, care oricum nu se mai “vindea” bine – în fine, n-am înțeles, până acum, ce era de plâns nici în prima peliculă, nici în clona ei modernizată… Îmi amintesc însă clar preparativele înfrigurate pentru premiera întâiului “Love story”, la Lugoj. Întreg familionul, compus din șase persoane, cu “Balaurul” în frunte, își ajusta garderoba în grabă, pentru marele eveniment. Îndeosebi verișoara Monica era teribil de emoționată, pentru că citise cartea și știa din auzite că e musai să plângi la așa un film “dureros”. Iată o noutate neliniștitoare… În calitate de cel mai mic membru al clanului, mă încerca, departe de ochii lumii, o dilemă cumplită: dacă nu voi fi la înălțimea momentului, dacă nu voi fi în stare să plâng și eu, ca ceilalți?! Voi fi etichetat ca un monstru, ca un deviant, ca un mic cyborg lipsit de emoții, ca un potențial criminal în serie?! Nu, pentru numele lui Dumnezeu, la acest film va trebui să plâng, și încă la modul cel mai convingător! “Hai, măi, odată, ce tot ornomăi pe acolo?!” – mă zorea “Balaurul”, iar eu rânjeam, ascuns cu capul în dulapul de la bucătărie, odată pentru că știam sensul verbului “codat” în limba oltenească de la Poiana Mare (a mișuna, plus a cotrobăi), dar mai ales pentru că găsisem soluția la problema plânsului cu orice preț: un flacon cu boabe de piper, care trebuiau să producă, după puținătatea minții mele de atunci, plânsul scontat, în cazul lipsei unor lacrimi sincere și spontane. Spre marea-mi rușine, după sforțări supraomenești și încrâncenări cumplite, așa cum v-am măturisit, “Love story” nu mi-a smuls nici o lacrimă, deși am strivit între dinți mai bine de o duzină de boabe mari de piper, până mi-a luat gura foc. Monicuța trecuse cu bine “testul”, plângând sincer și cu foc, în timp ce eu mă uitam ca prostul cum moare hipioata, la spital, în hohotele sălii supraaglomerate (căci erau și spectatori “extraplați”, câte doi pe-un loc, în postură romantică, fără a socoti complicitatea omenescului ciubuc al “controlorilor” de bilete). Până la urmă, vorba poetului, “decât sărac și bolnav, mai bine bogat și sănătos”…, pardon, “decât o viață rea, mai bine una bună”, sau “totul e bine când se termină cu bine”! La ieșirea de la cinematograf, ai mei au remarcat imediat vinișoarele roșii ale ochilor mei împăienjeniți, fața galbenă și evidența aspectului răvășit, total inuman… “Ai plâns și tu, nu-i așa, micuțule?” m-a întrebat siderată mătușa “Balaurul”, iar eu i-am răspuns, cu o mândrie ce-aș fi vrut s-o afișez în fața întregii lumi: “îhî”!