Wonder woman

Apăru, cu ochiul ridat Rimelat-încețoșat Și rosti cu glas greoi, Răgușit-dezarticulat : O – nder – o –miiin ! O – nder – o –miiin ! – trâmbiță anunțul, cu voce țiuitoare – wonder woman, femeia-minune, avea să vină și aceea, nu vă faceți griji. E trecută pe afiș. Lăsați deocamdată arătarea asta bătrână, cu piele încrețoșată ca de elefant, să se dea la o parte, să părăsească scena, căci de ani de zile doar la atâta e bună și să strige : o –nder – o –miiin !, cu „i” prelung. Doar atât, să urle în deschiderea show-ului, după care se va retrage în culise, pentru a-și examina ridurile într-o oglindă ciobită și a spune, oftând, așa ca pentru el : o –nder – o –miiin ! Apoi, va ieși șchiopătând în țarcul cu iarbă rară, adunată în smocuri, ca blana bătrânei leoaice intoxicată cu tranchilizante, și va împărți pumnul de grăunțe tapirului, lamei și porcului de Guineea, apoi va hipnotiza cu ochiul lui ridat, rimelat, încețoșat, șarpele albinos de Amazonia și crocodilul-buștean, înțepenit în aceeași poziție de ani de zile și uitat de îngrijitori, dacă n-o fi și murit între timp. O – nder – o –miiin ! – avea să vină și aceea, e trecută pe afiș, e cloul programului, nu mai fluierați cu “i”-ul ăsta prelung, mă scoateți din sărite, nu mai tropăiți ca nesimțiții, răbdare, ce naiba, nu suntem la cantină, nu servim în picioare. Așezați-vă și priviți în liniște ochiul de lumină cum se cască pe podea, pentru a înghiți scara aurită pe care pogoară în arenă ea, artista, femeia-minune. Vă va scoate din minți, dezvăluindu-vă, cu încetineală, în ringul palid ca lămâia, glezna, pulpele, șoldurile perfecte, buricul, sânii, umerii, pe rând – toate de nota zece, lăsându-vă la urmă să-i ghiciți chipul. Oooh, chipul acela – asta da, surpriză ! Ce-i, doar n-o fi având gura strâmbă, doar nu îi lipsea vreun ochi ?! Nu mă, nu-ți spusei, era perfectă, ca o păpușă cu cap de porțelan și ochi oblici, habar n-am, putea fi la fel de bine din Macao sau Filipine, din Zamboanga sau Baguyo City. Ne-a făcut-o la toți domnișoara asta „artistă internațională”, cum tocmai o prezentase bufonul acela ridicol, ce urlă în deschiderea reprezentației, apoi o rupe la fugă în culise, împiedicându-se în nădragii largi și flenduroși…, asta da, surprinză ! Ca să ne mai dezmeticim, fata plezni din bici, apoi îl lăsă să-i alunece la picioare, alunecându-i lasciv pe coapsa prelungă, decupată de ciorapul-plasă, apoi îl ghemui lângă cizma cu toc înalt, așa cum se ghemuiau, docile, fiarele din mlaștini, păduri și savane, supuse cu o simplă mângâiere pe grumaz. Așa-i că ați rămas împietriți, cu sămânța-ntre dinți, țărănoilor, prostovanilor, v-am spus eu vouă, așa minune n-o să mai vedeți niciodată, abia de-acum Spectacolul poate să înceapă! Seară după seară, același balans extatic al coapselor, proiectând pe fundalul cortinei stacojii umbra unei prințese războinice, subțire și periculoasă ca o viespe. Seară după seară, aceeași mutare sacadată a centrului de greutate, gravitând în jurul stelei tatuate pe pântece, punct fix ce măsura zbaterea mării de leduri albăstrui, vălurită flux-reflux în acordurile urcător-scoborâtoare ale unei muzici nepământene; despletită, cu coama udă, dansând în ploaia de sunete. Seară după seară, în decorul fluturând al flamurilor sângerii. Așa o împărțea bătrânul circar pe aleasa lui minune cu vulgul care popula inegal tribuna joasă a circului. Dar nu era gelos, o, nu, deloc, căci noaptea, aceasta se strecura alături de el, subtilă și misterioasă, scrutându-l de sub bretonul oriental, ce-i decupa frust părul de un negru metalic, privindu-l în tăcere cum își demachaiză ochiul ridat, rimelat, încețoșat cu care acesta hipnotiza lumea. Femeia-minune privea ca un sfinx becurile ce luminau vag oglinda ciobită și pultul cu farduri, cutii de pudră și peruci ciudate, amestecate de-a valma, ca un turbion de culori înțepenit pe pânza unui pictor abstract. Tejgheaua cabinei de machiaj îi părea acum tabloul de bord al unei stranii nave suspendate în noapte, cu luminile de poziție aprinse, pregătită să decoleze spre univers. După o pauză prelungă, Femeia-minune se va apleca complice spre înainte, lăsând la vedere sânii fermi, strânși în corsetul de vinilin și-i va șopti, mângâindu-l cu boarea răsuflării ei înmiresmate : -Căpitane, ești gata ? Iar bătrânul cabotin își va desprinde de la gât, ca pe o piază rea, gulerul de volane, va arunca cât colo tichia cu moț și buline, și-i va răspunde pătruns, cutremurat, răspicat : -Sunt gata ! Știa că Femeia-minune controlase deja instrumentele de zbor și-i va sta mereu alături – copilot atent, prevenitor, cât pentru o călătorie, dincolo de timp, prin galaxie. Nu trebuia s-o vadă ca să fie convins de asta, ajungea doar atât, să-i simtă alături suflarea înmiresmată. Iar vagonul de circ va decola în plină noapte, luminat ca un pom de iarnă, părăsind Terra și îndreptându-se cu toată viteza spre constelații tainice, spre Alfa Centauri sau Tau Ceti. Spre cel mai apropiat roi de stele.