ghica ioana

\"avem atatea de invatat de la copac.\" Basho si nu numai el, ne indruma sa ne imprietenim cu un copac vreodata, copacul verde parea mai plin de viata pe langa cel uscat, desi inca ramas semet spre cer; desi eternitatea poate nu consta in cuclurile vietii sau valurile ei de aici

frumos,

\"cine e cel care mănâncă la aceeași masă cu tine
cine e cel care bea apă din aceeași fântână
și cine sunt oamenii aceștia care există independent de voința ta
îți umblă prin vene îți decupează cu multă dragoste ferestre
prin care să privești amurguri deocamdată neîntâmplate\"

ferestrele decupate cu multa dragoste de cei nestiuti cuprinsi de interiorul nostru pe nesimtite, devin un fel de vase comunicante si exista independent de vointa noastra, si poate si asa reusim sa bem din aceeasi fantana a cerului...


mi-a placut mult poema ta,
si sa stii ca te citesc de mai demult,
maia

Victor,

destul de copleșitoare cuvintele tale, timpul iar se regăsește la tine ca o prelungire din umbra inimii...
din trupuri ca o naștere de suflet, prin voi, altfel sărutate oasele parcă și dincolo de vremea când vor fi uscate, iartă-mă dacă am devenit prea macabră, deși e duios ce ai scris

se va auzi praful dacă nu cuvintele...

maia

Victor,

stii de multe ori nu mai conteaza cum ne auzim prin cuvinte, aici pe agonia, mai degraba cum apar visele, din alte vise

nu cred ca reusesc doar o alta filtrare prin ganduri... desi de multe ori se intampla sa regasim din starile personale altfel redate de cei de langa noi, poate si asta sa fie

\"inteleg altfel
cui ii pasa?\"

maia

\"și nimicul pigulește?\" pare dureros de amuzant, și amestecate versurile cu o tentă de furie poate din cauza imensității viselor, din care te trezesc pescărușii, mulțumiți?

\"ochii nu văd departe
nici înapoi\" destul de sufocante aici rescrise trăirile la o răscruce de timpuri

maia

\"niște posesivi inconștienți prea târziu\" un sentiment iscat fără întrebări sau bucurii, ca un fel de inconștiență a sufletului

maia

nerostirile se scriu în inimi, așa că patul acela al vostru îmi vine în minte destul de suprarealist, neiubindu-vă numărând încă necuvintele, atât de greu de rostit de cele mai multe ori

sfârșitul poemei tale cere în așteptare un fel de continuare

nerostirile rămase în ochi sau/și în inimi pot fi de vină, continuând tăcerea poate din cântecul fără cuvinte

frumos,
maia

emană un fel de liniște amestecată cu neliniște această scrisoare a ta, mai ales impactul cu timpul te regăsește de fiecare dată aproape neputincios, dar cine nu are aceeași teamă ascunsă, de timp, cu toate valențele lui...

m-am întrebat de mii de ori dacă ceilalți au suflet, am aflat că da, doar cu alte note de parfum ale ființei, poate după notele inimii, dar cine poate ști

semn de carte

\"Era ca și cum, nu ne-am cunoscut niciodată, dar m-am agățat de privirea lui ca de o amintire.\"

maia

știam despre copaci că au inimi, de când mi-a povestit un prieten care îi iubea așa la fel ca tine, cred că fiind copac simți și din acea liniște cosmică, sau din vibrațiile pământului, cu rădăcini și prin cer

și poate că sufletul nostru al fiecăruia trăiește undeva lângă un copac, cu flori după cum e inima omului


de fapt și crucea simbolizează tot copacul

frumos ecoul inimii tale

maia

la început credeam ca va fi acea introducere în genul poveștilor dar incipitul la tine a fost mai promițător, și apoi mi-a dat o stare de veselie, adică am și râs, chiar dacă ai ascuns și din filosofie câteva elemente

\"timpul nu mai are răbdare\" la fel cum nici \"liniștea nu iese de una singură\"

presupun că ți-a plăcut și ție filmul Frații Grimm(de povești nu mai zic este evident că da), am găsit o scenă din film când pădurea fermecată, își muta singură copacii pentru a se pierde urmele celor care vroiau să treacă prin ea nemaigăsind calea de întoarcere, poate că așa se pierde și liniștea, uneori

mie îmi place să cred că în fiecare se mai ascunde un copil rebel, uite că tu nu ai uitat să mai mergi pe drumul spre copilărie

bravissimo, și abia aștept continuarea

pe curând,Maia

Victor,

am observat că în versurile tale, ai folosit un simbol al echilibrului, bicicleta, dar la tine este mai specială parcă furată din fantezie și din povestea ta de iubire

praful acela se vrea cel al amintirii ce e ascuns altfel

de multe ori se prea poate ca dincolo de negru să se observe mai ușor din lumina vitală, ascunde culoarea dar poate releva altceva, sau un fel de pitire a inimii, \"... Mă uit prin oameni, ca să-ți spun/despre bicicleta galbenă cu roți de pământ\" galbenul pare că redă din strălucirea emanată de sentimentul ce domină poezia și toamna binențeles

frumoasă poema ta

\" adorm spițele una câte una,\"- semnul meu de carte

Maia

despărțirea ca o regăsire printre pagini scrise, iar scrisoarea ta chiar dacă este \"ultima\" fiind semnată de fiecare dată altfel pare chiar scrisă de altcineva, de acea parte din tine rămasă fără ea, dar cu ochii închiși pare o aruncătură peste timpuri

\"nici măcar departe unde nu mai bate vântul\" parcă și el așteaptă scrisoarea

parcă și masa singurul martor la trăirea ta presimte din vibrația necuvintelor

frumoasă scrisoarea ta

maia

per ansamblu mi-a plăcut ce ai scris, și ai mai multe idei reușite, însă ai estompat din muzicalitatea versurilor, astfel se mai pierde din acel farmec

\"să mergem pe-o rază de soare
în mireasma cerului îmbietoare\"

sunt versurile mele preferate, și am să le ascund în acea cutie de cleștar...

maia

atunci cand reusesti sa canti prin fum, e ca si cum tristetea tinde sa dispara, netimpul din tine amestecat sufletul cu tristetea din tine si din ceilalti,


\"Urăsc să visez și nimeni să înțeleagă,
să rămân singur luni, marți, se întâmplă chiar și miercuri,
joi, vineri , sâmbătă și duminică respir.
Urăsc să fie aceeași zi în fiecare când trec prin parc să rămân mai mult decât o bancă,
uneori cât frunzele, bătrânul de lângă mine
își pune medalii în piept. Una câte una de demult.\"

asadar in ultimele zile ale saptamanii respiri intr-un mod aparte, dar oricat de melancolic ai scris \"raman mai mult decat o banca\" mi-a placut poate si celor care au gustat pe dinauntru aceeasi stare, iar frunzele... presupun acelea uscate si cateodata amestecate cu noroi, ca o mocirla de iluzii

nu stiu de ce dar cred ca batranul acela care apare te identifici cu el

\"Urăsc să nu știe nimeni,
să îmi dau sufletul
mereu înapoi.\"

nu am inteles ultimele doua versuri, un fel de cautare a sufletului?


maia,