Piticii stacojii și vrăjitoarea Clanță

Pândesc pădurea de colo-colo cu picioarele lor nemăsurate. Povestea a început dintr-o dată și demult, de când vrăjitoarea Clanță, a lins pentru prima oară copacul lui Verde. Se făcea că erau două lumi, una la marginea celeilalte, care mai de care mai frumoasă și mai împădurită. Una umblată de Verde și piticii stacojii, iar cealaltă, slujită de vrăjitoarea cea rea și balaurii găunoși. Atât de găunoși, încât puteau speria și vărsatul de vânt! fie vorba între noi. De când a început să se spună povestea, din stacojiu în stacojiu se știe că undeva la marginea pădurii lui Verde și până în fustele vrăjitoarei trăiește un uriaș. Să tot pui pitic peste pitic și stacojiu ca să-i ajungă abia la nas. Nimeni n-a mai numărat de atunci, dar cu o palmă de-a lui Bruno, poți face umbră în soare și să nu se mai întoarcă. Bruno uriașul dintre lumi păzește liniștea să nu iasă dintr-o parte în alta și mai ales ca limba vrăjitoarei să nu mai guste din copacul turtă dulce. Verde s-ar supăra foarte tare! Așa că uriașul nostru cu palmele tolănite pe burtă nădragilor pletoși, păzește și iar păzește, de uneori zici că doarme și că timpul nu-l mai știe. Dar liniștea nu iese de una singură să se amestece cu o altă liniște. Rămâne unde s-a obișnuit sa fie, liniște în voia pădurilor. O zi tare calduroasă! Toate vietățile pădurii, în pădure. Niciun picior pe afară! Doar Bruno, își petrecea bretelele peste umeri, pe rând fără grabă, să nu cumva să alunge somnul pe care îl visa cât e ziua de lungă. Tocmai se sculase de la o masă lungă și plină de pepeni broscoi, la fel de uriasi ca și el, ca să spun așa. Aveau sâmburii cât un stacojiu bine crescut, pe care îi scuipa pe rând, da pe toți printre dinții lui de cal. Sâmburii nu s-au îndurat să-i rămână și s-au dus unul după altul într-un morman de invidiat pentru orice alt uriaș de teapa lui. Și cum va spuneam, Bruno își petrecea bretelele ca după un somn bun, când pădurea lui Verde se mută mai încolo! Mirat, își duse o scatoalcă peste frunte și spuse: “mai să fie să tot fie! da, cine o fi!?” Până când să-și mai tragă o scatoalcă, pădurea s-a mutat și mai încolo! “Ptiu, drace!!! Da’ ce moromete să fie ăsta, ăăă nevăzut, și mai ales de ochii mei mari și pătrunzători!!! Ptiuuuu!!!” și nu și-a mai tras încă una, că i-au căzut flocoșii în vine cu tot cu bretele, cum altfel. El nu știa că stacojii avuseseră un fel de adunătură în zorii zilei și au hotărât cu mic cu mare cu pitic, să mute pădurea, nu doar s-o pândească cu picioarele lor nemăsurate. Așa că tocmai în prânzul uriașului, s-au găsit s-o mute. Puțin câte puțin, pădurea mișcată, a ajuns și la urechile vrăjitoarei Clanță. Din ziua aia, liniștea tuturor s-a ascuns până-n fundul fundului și n-a mai ieșit. Va urma