Gară, din vorbe

Stăteam deunăzi așa-ntr-o rână, cum mi-e felul de altfel, pe o bancă împiegată de linia cinci, hlizindu-mă la o pendulă ce se făcea din ce în ce mai mică. Parcă mă luase și-o durere de sub spate tot morfolind un gând (chestie rară, bunăoară): „Bă!... cum clonțu’ meu s-o cârdăși minus-dioptria asta cu panarama aia de merge de zici că stă? Parcă nu eram chiar atât de chior…” „E… lasă!... la câte distorsiuni am în cap, una-n plus nu mai contează”. Mi-aprind o țigară de-aia cu îmbătrânirea tenului, să fiu în pas cu zbârcitura aia de pendulă și-mi dau și ochelarii jos, uite-așa, să fiu mai interesant în ciobul ăla de lemn. Până la urmă, tot pardesiul de lemn e cel mai sănătos, de-aia-l preferă toți la spartul târgului… e de cursă lungă, personal. Cumpărăturile mi le-am făcut, am făcut și act de prezență, costumu-mi vine bine… Ce mai? Ca la carte. Mai rămâne să-mi precizați ce meniu preferați. Am un prieten care e specialist în răcituri, asta face toată ziua. Mă las pe mâna lui, cel puțin la aperitiv, că p-ormă nu se știe pe ce mâini încap, la destinație. Pute-n gara asta, ca la balamuc, asta cred că m-a făcut să poftesc. Abia aștept să plec. N-aș paria pe nicio locație, deși sper așa, pe undeva, să fiu insignifiant pentru negocieri. Sunt blatist, oricum. Sincer? Mi-am pregătit o listă destul de lungă cu scuze când o veni nașul, dar, s-ar putea să nu fie cazul… bârfește concurența că serviciul este ireproșabil, fără șpagă, iar asta, chiar cred, deși stau și-aștept ca boul cam de multicel. Știi? E un fel de „curaj găină, că te tai”. Mă-ntreb: oare, o exista obiectivitate proprie absolută? Să fii un fel de grăunte nepolarizabil între polii unui magnet, iar propria-ți punguță cu medicamente făcută de-acasă, nu magnetismul, să-ți configureze râma către polul care simți că te reprezintă mai mult. Ce-ar mai fi: pe dos total, având în vedere că s-a auzit p-aici că aceleași semne *unul abțibild, cică s-ar respinge. Bunul simț, fiind vorba în final de o înmulțire, ar cam ghidona o intuiție către minus, în speranța verificării unui final pozitiv. Dar, dacă s-a strigat doar adunarea? E o dilemă! Rămâne să mă mai gândesc: un fel de șine paralele, dar cu direcție total opusă: te-așezi pe amândouă, te crăcănezi definitiv, oblic, fără șpagat. Mai trist e cu pendula asta, care se face tot mai mică, iar eu, din râna asta, nici nu mai văd bine cât e ora, și-așa mă furnică de la amorțeală când vreau să mă-ndrept, că tare mi-e: rămân pe jos. Neserioși! L-a’ anunțat hă’-hăt și nici acum n-a venit. Nașpa cu trenurile astea personale fără mers…