Getty Voinea

De ce mă doare sufletul măicuță când tu ești raza ce m-a strâns în brațe, din prima clipă-n care au văzut lumina ochii mei plâng. Și tu plângeai cu lacrimă de jad că împlineai

Când îți rezemi chipul pe umărul meu visele amorțite renasc, ești pasăre-n cuib și-adormi o secundă țesând curcubee în lumea ta necuprinsă. Sunt salcia ta, cu brațe

Să nu mă mai cauți în susurul apei îmi voi odihni ochii pe aripi de șoim și dacă mă va atinge un fulg de senin mă voi metamorfoza fluture, o zi îmi este de ajuns. Să nu mă mai cauți în

Te-ai întrebat vreodată muritor predestinat de ce tac pietrele când râul revarsă perpetuu sărutul rece și umed? Cum se încing sub sulițe arse în palma lui Cuptor, de ce nu gem sub viforul

Tu cel ce așchie rupi din sufletul dezgolit tocește-ți gheara flămândă peste pietrele arse să nu-ți crească în carne muguri fierbinți și greu va fi plânsul... Cuvintele-săbii ce-ți

Ți-au crescut ramuri și curgi de parcă ai fi gustat din eternitate pleoapele oarbe nu mai disting orgolii căzute, hrăne(Ș)sti întunericul ascuțind săbii pentru un bol efemer îți spuneam

Pe vârful unui copac de la marginea satului, două berze își construiseră cu multă migală cuibul. Atât de multă vreme trecuse de atunci că nu-și mai amintea ce fel de copac era, doar că era

Sub geamătul spart pietrele seci zăgăzuiesc rădăcini. Urzim amorțeli în ciob de oglindă, reflexii de caier ca pe vremea când bunicile torceau firul de lână cu mâinile-acelea arse

–Ai mă, Nică, tu ce mănânci acolo? –Ce să fie taică, pâine cu brânză... Ținea într-o mână miezul alb pufos și în cealaltă coaja rumenită a pâinii și mușca din ele pe rând așa încât să

Las visul de-o zi pe întomnate brațe să mi-l sădească în chihlimbar precum o frunză coaptă în raze vii așteaptă, taina să îi cuprind. Fuioare de fum în clipele gri copaci fără glas cu

Născut din poemul cu brațe de mir ești trup hărăzit să strângi raze-n palmă ca floarea te-nvolți sub aripi de înger ca bradul te-nalți sub cerul cu-alămuri. De semeni azi glia în

Sunt fir de lut ars la umbră de nuc, dospind aluat rumenit în sudoare acelui ce știe s-asculte o frunză cum se-nfioară pe-un braț nevăzut. Învăț să deschid pași ce se vor

Cui să îi spun că ultima lacrimă arde obrazul înveșmântat în noian de suspine că ultimul tău gând crevașe adâncește în inimi zămislite din propriul sânge privirile îți caut în

Azi ai zăgăzuit pentru a mia oară sub bolta frunții albite de timp scrâșnetul orb în cuvânt nerostit începusem să cred că nu mai există cale de-ntors că iureșul minții îngână amar gustul

Mai toarnă-mi iarăși Toamnă în poloboc de fag nectarul frăgezit în vii, să-mi încălzesc sângele frânt de bătăturile din palme. Să spăl țărâna ce mi-a curs în vaduri cernite de ploi, când

Brațele tale îmi scurmă în vene crispate de timp, liane violet se agață naiv pe un portativ de salcâmi săpând în mine crevașe pe când tu visezi că mă cuprinzi și mă așterni