punk

8. pe aici nu mai trece timpul. trec numai doi tăiței de lumină pustie pe autostrăzile cu multe sensuri. Ale mele, ale tale. 9. Ma tratez cu dinamită. Asta mi-a recomandat doctorul. Dacă mă simt bine înseamnă că e bine. Asta gândesc la umbra ideală a ochelarilor de soare. Altfel când ești pe amfetamină lumina te doare până la os. Peronul numărul trei este plin și el de oameni de toate culorile ca și sufletul meu numărul unu. Vocea îngerului îmi șoptește prin căștile din urechi un cer albastru. „so day light send me home”. Nu îmi amintesc când s-a făcut trecerea de la amon tobin la massive attack. De la armonia haosului extern la masturbarea haosului intern. Și pentru că nici o erecție nu m-a avertizat cum se întâmplă de obicei, orgasmul m-a luat prin surprindere, dându-mi direct în cap. În cădere am pus mâna pe scările celui mai apropiat vagon și m-am târât înăuntru. Apoi m-am prăbușit cu totul pe canapeaua maron a primului compartiment. Se mai spune că de la amfetamină nu poți să dormi dar nici treaz nu ești. O ții așa zile în șir, de colo colo, de la constanța la mangalia, la iași, la bucurești, la medgidia, la fetești. Și acum de la munte la mare. Aerul sărat îmi desfundă plămânii și respir adânc până la fund de tot. Până când între aer și aer nu mai rămân decât eu balon, foarte subțire și foarte puțin. Îmi scot inima și mi-o zdrobesc de val. Spuma roșie de la picioarele mele îmi poveștește despre norvegianca Hege, prima iubire hrănită cu îngrășământul 100% garantat al despărțirii involuntare, despre Nicu și primul vaccin cu conștiința morții împotriva senzației de eternitate și despre dracu mai știe câte și mai câte. Pălăvrăgește într-una și eu nu am timp s-o ascult, dar mai ales chef. Nici un chef. Aerul este prea ușor ca să stau de vorbă cu o inimă zdrobită de val. Prin el zboară pescărușii. Își dau drumu de foarte sus cu aripile întinse și își înfig ciocul galben în inima de la picioarele mele. Picaj după picaj, pescăruș după pescăruș. Trag de ea în toate părțile, o rup în bucăți și dispar așa cu ea în plisc, foarte sus acolo de unde nu se mai vede și nu se mai aude nimic. Acum pot alerga liniștit. Câțiva băieți care joacă fotbal pe nisip în spatele meu, mă strigă. Mai au nevoie de un om și mă întreabă dacă nu vreau să mă bag. Accept cu condiția să nu stau în poartă. Așa că mă trezesc la mijlocul terenului cu mingea la picior driblând tot ce îmi iese în cale. Sunt de neoprit în drumul meu spre poarta adversă. Trec mingea printre picioarele ultimului fundaș, trimit portarul la semințe fără să ating mingea măcar, cu o simplă și rapidă schemă din corp și sprintez spre poarta goală. Toată echipa adversă s-a prăbușit în urma mea și mă privește cu resemnare cum mă apropii de poartă. Nici un miracol nu îi mai poate salva. Asta cred ei. Nici unul nu a observat că pe măsură ce mă apropii de ea, poarta se depărtează de mine și după fiecare pas sunt nevoit să apăs și mai tare pe accelerație. Să alerg. Să alerg. Să alerg. Și mai tare. Și mai tare. Și mai tare. Până când alergarea se transformă în fugă disperată și necontrolată spre poarta care se vede la mii de kilometri distanță, cu barele înfipte sănătos în linia orizontului. Oricât de repede aș alerga, oricât de tare aș șuta nu voi ajunge niciodată acolo. Știu asta pe de rost. Am avut timp să mi-o repet de mii de ori în această cursă ciudată. Am făcut chiar și toate calculele posibile. Am scos distanța exactă din formula vitezei înlocuind timpul cu viața maximă. Opt miliarde și ceva deja nesemnificativ de kilometri. Moartea va veni înainte de sfârșitul reprizei întâi, înainte de pauză și totul se va termina la egalitate. Calificarea se joacă întotdeauna în altă parte, mereu departe de casă și în nici un caz acolo unde mi-am scos inima și mi-am zdrobit-o de val cu toată puterea crudă a omului fără inimă. Cu toate astea alerg ca un nebun fără să știu de ce sau unde. Nici măcar de unde, așa că ce să mai vorbim. Cineva să mă oprească, cineva, oricine. Dar în jur nu este nimeni, așa că mai bine tac și îmi gestionez cu profesionalism energia. Pe teren își face apariția un suporter înflăcărat, gol pușcă, urmărit îndeaproapte de forțele de ordine care încearcă să îl imobilizeze înainte ca acesta să se năpustească asupra mea. Este însă prea târziu pentru asta. Îi simt deja brațul în jurul gâtului. Mă trântește la pământ și fără nici un fel de ezitare îmi urlă în ureche: biletele la control. După zece ani narcotici astfel de situații nu mai sunt deloc surprinzătoare. Ele sunt la ordinea zilei. Nu este nimic mai real decât să fii prăbușit pe canapeaua maron a rapidului Iași – București și în același timp să tragi o fugă la malul mării, să îți scoți inima cu mâna ta și după ce o dai la pescăruși, pentru că nu îi mai suportai schelălăitul, să faci un fotbal cu băieții. Controlorul nu o să te ia niciodată prin surprindere, din simpul motiv că absolut niciodată nu va mai fi nimic de controlat. Înainte să văd cum se prezintă situația din imediata mea apropiere îi întind cele două bilete spunându-i că al doilea este al fratelui meu dus de urgență la baie. Nu are sens să intru cu el în amănunte despre gingășia și fragilitatea margaretelor portocalii. Despre asta de lângă mine nici atât. Acum, după ce a plecat închizând în urma lui ușa compartimentului, pot evalua cu seriozitate situatia. Margareta stă cuminte și nevătămată pe scaunul de lângă mine, cu petalele în sus. Îmi dau jos în sfârșit rucsacul din spate și mă așez confortabil după care scot cartea lui Withman și pixul doar așa să le am la îndemână pentru orice eventualitate. Și pentru prima dată în această călătorie Gabi nu mai are nici un sens. Această constatare în schimb mă miră. Cât timp să fi trecut oare în aceste două ore care s-au scurs de când m-am urcat în tren? Să fi fost un an? Doi? Nici vorbă de așa ceva. Trebuie să fi trecut milenii dacă am uitat complet de femeia pe care o iubesc. Cât am alergat oare pe nisipul ăla de la malul mării, cu mingea la picior doar așa dintr-o speranță dubioasă că tribunele îmi vor scanda numele? Oare m-am oprit prea târziu și iubirea asta pe care aș fi pariat totul fără să stau pe gânduri a fost înlocuită de altă obsesie? Oricum ar fi, momentul este ucigător. Dacă aș fi iubit-o și m-ar fi părăsit, chiar și din cel mai porcesc motiv, aș fi suferit și atât. Aș fi supraviețuit. Acum însă cineva mi-a smuls aripile și sângele mi se scurgea șuvoi în afară fără să pot face nimic. Așa începe moartea, prin smulgerea aripilor, când te golești de sânge foarte repede în numai câțiva zeci de ani fără ca tu să fii în stare să faci ceva, orice, pentru că ești prea ocupat să privești cum ți se scurge viața prin fața ochilor în ultima clipă. Numai că în ultima clipă văd bucăți de inimă roșie cu miez albastru de Gabi în pliscuri galbene de pescăruși ce zboară atât de sus încât nu vor rezista prea mult, se vor întoarce prin apropiere și vor naște suficiente indicii ca eu să îmi amintesc totul. Deocamdată îmi este suficient să știu asta. Că îmi voi aminti ceva și situația se va schimba. Destul ca să mă liniștesc și să mă așez cuminte în primul rând, chiar dacă sala pare goală. Se va umple pe parcurs cu viitoare foste iubite, cu părinți, cu prieteni, cu flori, cu speranțe, cu zâmbete, cu lacrimi, cu plictis, cu depresii, cu vise. Pe scurt: cu carne umplută. Încet încet. Fără nici o grabă. Sunt abia la premiera. În fața afișului care anunță: ultima clipă, înaintea primei difuzări. Iar eu sunt singurul din sală care poate fuma. *** “Mă bucur că te-am întâlnit cândva. Crezi că pot să te mai vizitez din când în când? Așa, ca din întâmplare?” asta i-am scris lui Gili pe telefonul mobil după ce am rugat o femeie ieșită la fumat pe coridor să mă lase să îi folosesc celularul. I-am spus că-i o problemă de viață și de moarte. Arăta a mamă așa că m-a crezut. În timp ce scriam la tastatura minusculă a trecut pe lângă mine controlorul. L-am întrebat așa mai mult din instinc la ce oră ajunge trenul în București. M-am trezit că îmi aruncă privirea aia cu care te uiți la orice numai la oameni nu și pe moment nu am înțeles nimic. „Păi asta este trenul de Buzău, nu merge la București.” Mi-a răspuns el, scurtând momentul. Perplexitatea mi se citește pe față. Căcat. Îl întreb din ce gară pot lua un tren spre București. „Din Mărășești” mi se răspunde pe loc. Și tot așa aflu că vom ajunge acolo într-o oră și ceva. Așa că mă așez cuminte înapoi în compartiment, oricum nu am altă soluție. Mai am patruzeci de pastile și încă o cutie neîncepută. În total o sută. Asta mă liniștește, pe bune. Îmi pun la loc căștile pe urechi. Scot cartea, pixul și îmi dau drumu la vale. Pârtie!!! 10. Luni, marți, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, duminică. Apoi o luăm de la capăt. Aceasta este una dintre cele mai profunde și subtile caracterizări pe care și-o face zi de zi rasa umană. Și oricum am data un eveniment el va începe cu asta. Născut sâmbătă 3.06.1978. Decedat miercuri 17.08.2005. Mereu o sa fie joi pe 15. Duminică pe 18. Marți pe 31. Întâi de toate mâine este joi și abia apoi 14.12.2005, dacă mai este cazul. Pentru că orice am face, oricât de mult ne-am măsura, contabiliza, număra, înmulți abstract în afara cărnii noastre, la începutul ei a fost și va fi mereu cuvântul. Luni, marți, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, duminică, nu sunt nimic altceva decât victoria calități împotriva cantității 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7. Dovada evidentă a faptului că omul are nevoie de cântecul poetic mult mai abstract decât de cel numeric. Asta este una dintre zonele în care tindem inconștient la eternitate. Chiar și dumnezeul biblic ar trebui să fie încântat de inteligența noastră. Pentru că luni, marți, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, duminică, nu sunt altceva decât ziua întâi, ziua a doua, ziua a treia și tot așa, în care el a făcut ce a făcut și atât. Treaba lui. Iar noi le-am dat titluri,le-am dat cântec. Noi am făcut poezie. Ãsta este unul dintre titlurile pe care omul le-a pus eternității, că dacă timpul se termină sâmbătă, eternitatea se va numi sâmbătă. Altfel va fi mereu 1 pentru că toate celelalte sunt multipli lui și se reduc la el. Și pot să împart la infinit pe 6 la unu. Și pot să-l împart și pe miercuri la doi sau pe vineri la joi? Mă trezesc cu pagini între degete, răsfoind. Numărând fire de iarbă. Dau pagină după pagină după pagină după pagină. Până la capăt și de la capăt. Pe unele îmi pipăi scrisul din urmă cu doi, maxim trei ani. Privirea este în altă parte, lipită de fereastra vagonului împroscată cu galbenul strident al culturilor de floarea soarelui. Este unul dintre acele momente de relaxare. Dacă mă uit la culoare mă colorez. 11. fiecare zi este o sărbătoare. În prima zi, oricare ar fi aia sărbătorim lumina, în ziua a doua apa, în ziua a treia cerul și pământul, în a patra plantele, în a cincea animalele, în a șașea mă sărbătoresc și mă cânt, iar în a șaptea mai dormim și noi după atâta sărbătoare. Gara din Mărășești nu este cine știe ce. În ciuda acestui fapt pierd legătura cu Bucureștiul pentru că trenul meu întârzie exact alea zece minute decisive. Următorul tren este peste nouă ore. Așa că îmi bag pula. Ies din incinta gării, traversez strada. O iau peste pod și ies la autostradă. Nu te enerva, nu te panica. În starea în care ești se pot întâmpla și chestii periculoase. Depresii absurde care nu îți folosesc la nimic. Mai bine sparge-ți creierii de tot. Lasă lumina să țâșnească în voie, frecvențele îi sunt libere, poate trebuie numai puțin curățate de posibili paraziți. Peste douăzeci de amfetamine îți vei aminti de situația de față și te va amuza naivitatea ta. Copilăria. Pentru că așa te surprinzi la marginea drumului național, copil cu rucsacul în spate și cu margareta portocalie în mâna stângă în vreme ce dreapta stă întinsă cu degetul mare ridicat spre cer. Pentru ceilalți ești mult mai mult decât un autostopist. Ești un autostopist cu o imensă floare portocalie în mână. Dacă vei ajunge vreodată criminal în serie aceasta este deghizarea perfectă. Un om făcând autostopul de unul singur cu o floare mare în mână este irezistibil chiar și pentru cel mai suspicios șofer. M-ar lua oricine dacă ar merge în drumul meu. Așa că după ce refuz două oferte, aterizez într-un final într-o mașină cu produse alimentare pe șoseaua spre București. La cum conduce moșu’ în maxim trei ore voi suna la ușa lui Gili. M-am mutat din mansardă în această călătorie și de aici mai departe. *** Gili. Energie concentrată la tub mic. Asta îl caracterizează. Pentru că asta este el și tot ce îl reprezintă. Asta mă așteaptă. Gili chel sau creț ciufulit cu ochii sfârâindu-i în capul plin de blocuri, morminte, sicrie, flori crescute din biblii, valuri, cuțite înfipte în inimă de roboțel, cuțite în lună, oase, ciupercuțe, lacrimi, avioane sau răsărituri văzute cu tot cu orbita din care sunt privite ce devin rapid tablouri greu de suportat pe care în ciuda acestui fapt le vrei obligatoriu. Gili este timbrul lins și lipit direct pe scrisoarea din plic. Pâinea noastră cea de astăzi. Nu îl întâlnești niciodată ieri sau mâine. Îl vezi mereu acum și atât. Dacă nu îl ai în fața ochilor înseamnă că Gili a murit*. În rest Te Rog. E bine. Orizontal. Adio. Locul Faptei*. (*notă de subsol - serie de șabloane confecționate din tablă, ale pictorului Gili Mocanu, folosite la grafitti). Mă primește în atelierul său care este și dormitor și sufragerie și bibliotecă și loc pentru chefuri la care oamenii își rup creierii. Aici istoria se întrerupe brusc pentru un moment istoric. Am dinții încleștați. Cine îmi împrumută puțină salivă să pot vorbi cu omul ăsta de treabă? Cine îmi poate separa ideilie, cuvintele unele de altele? Și stingeți lumina! Gili mă vede și îmi zice : asta îți trebuie! Apoi îmi îndeasă-n bot un joint rău de tot care mă mușcă de creier. De șolduri, de glezne. Știu cine a câștigat ultimele trei premmii oscar pt cel mai bun actor într-un rol masculin. Știu și celelalte premii. ............. Ce nu știu? Pe voi nu vă știu. În dimineața asta totul este de nesuportat cu toate că istoria își reia cursul. Dacă vrei să mai iubești vreodată, dacă vrei să mai ai vreun gând frumos, dacă vrei să mai râzi pe bune și pe gratis, dacă vrei să ... dacă mai vrei orice, trebuie să pleci imediat din locul ăsta de căcat. Din Bucureștiul ăsta trist. Din orașul ăsta înreclamat* (cu ochii plini de reclame ce i se scurg șuvoaie pe obraz). Pleacă. Fugi. Du-te să dormi. Altfel riști să îți pierzi mințile. Altfel inima ți se va vace pref și tu o să fii convins că nu există o fericire mai mare decât să o tragi pe nas. Salvează-te cât se mai poate. Dă-ți demisia socială. Ia primul tren și pleacă acasă. Visează și tu frumos. Să nu uiți asta niciodată, altfel ești pierdut. Nimeni și nimic nu cade de pe planeta pământ, nici măcar visele tale ca niște frimituri de la masa realității.